Dezvăluirea lui Radu Jude despre „Aferim!”, filmul cu care se duce la Berlinală: „Am văzut foarte mulți liceeni la casting și cred că mai mult de o treime erau analfabeți. Este înspăimântător!”

Redactor:
Adriana Stanca
"Aferim!", regizat de Radu Jude va avea premiera mondială pe 11 februarie, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin,

Țara Românească, început de secol XIX. Zapciul Costandin este angajat de boierul din zona lui să-l găsească pe Carfin, un sclav rom fugit din gospodăria sa. Acesta este punctul de plecare al filmului „Aferim!”. Nu este însă decât un „pretext”, un nucleu în jurul căruia apar ramificațiile unei realități încheiate.

„Filmul pe care l-am făcut este despre mentalități și despre felul în care mentalitățile trec de la o persoană la alta – așa, ca o ciumă, ca o molimă”, a explicat regizorul Radu Jude într-un interviu acordat gândul. „Pe lângă asta, filmul atinge o serie de alte subiecte, precum sclavia romilor, condiția femeii, relația dintre părinți și copii, educația, antisemitismul și, pe lângă toate acestea, e legat și de ceea ce numim convențional reprezentarea istoriei prin imagine și anume limitele pe care, de fapt, le are o reprezentare de tipul acesta”, a adăugat el.

Selectat în competiția oficială a Berlinalei din acest an, „Aferim!” îl readuce pe Radu Jude la Festivalul Internațional de Film din Germania, după ce în 2009 și în 2012, regizorul își prezenta tot acolo, însă în secțiunea Forum, lungmetrajele „Cea mai fericită fată din lume” și „Toată lumea din familia noastră”.

Cea mai recentă prezență a unui film românesc în competiția oficială a renumitului eveniment a fost înregistrată în urmă cu doi ani, când „Poziția copilului”, produs de Ada Solomon și regizat de Călin Peter Netzer, a câștigat trofeul Ursul de Aur.

Totodată, Teodor Corban, actorul principal din „Aferim!”, a intrat în cursa pentru Ursul de Argint – premiul de interpretare masculină – al Festivalului Internațional de Film de la Berlin 2015, alături de actorii Christian Bale, James Franco și Wen Jiang.

Cea de-a 65-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin se desfășoară în perioada 5-15 februarie.

Cum a luat naștere subiectul peliculei „Aferim!”, care este semnificația titlului acestei producții cinematografice și care au fost provocările cărora regizorul Radu Jude și producătorii au trebuit să le facă față pentru a duce la bun sfârșit acest film, aflați în interviul de mai jos.

PRINCIPALELE DECLARAȚII:

â–º„Filmul pe care l-am făcut este despre mentalități și despre felul în care mentalitățile trec de la o persoană la alta – așa, ca o ciumă, ca o molimă (…). Altfel, desigur că pe lângă asta, filmul atinge o serie de alte subiecte precum sclavia romilor, condiția femeii, relația dintre părinți și copii, educația, antisemitismul.”

â–º„Inițial am vrut să fac un film despre altceva. M-am documentat despre Revoluția de la Pitești, cea pe care o ridiculizează Caragiale în câteva dintre schițele lui, dar nu am reușit să găsesc un unghi de atac care să mă satisfacă.”

â–º„Eu nu am așa o obsesie pentru competițiile acestea și pentru secțiunile principale ale festivalurilor. (…) Mi se pare că accentul cade greșit pe chestia aceasta vai, la ce festival e? ce premii a luat?, or lucrul care pe mine mă interesează cel mai mult și pe care mi-aș dori să-l văd și la ceilalți e interesul pentru film și pentru artă cu adevărat. Pentru lucrurile acestea, nu pentru ce tinichea a luat un film sau altul.”

â–º„Există o serie de voci care spun că cineaștii români se gândesc doar la premii și la festivaluri și la străinătate și ei suntem neglijați. Este o idioțenie chestia asta!”

â–º„Asta pentru mine ar fi cel mai important: ca spectatorii, pornind de la filmul acesta, să dezvolte un apetit pentru istorie, pentru cercetarea istoriei, pentru citirea cărților de istorie și pentru gândire asupra felului în care trecutul încă ne influențează și, mai ales, pentru a ne asuma un trecut care poate de multe ori e dureros și pe care mulți dintre noi îl refuză.”

â–º„M-am speriat la castingul pentru Aferim! (…). Unul dintre personajele principale din film e un puști de 17 ani și atunci am văzut foarte mulți liceeni pentru rolul acesta (…) și cred că mai mult de o treime erau analfabeți sau aproape analfabeți. Este înspăimântător!”

INTERVIUL PE LARG:

Despre ce vorbește filmul „Aferim!”?

Cred că un film este întotdeauna – cel puțin în intenția celui care îl face – despre foarte multe lucruri, nu este despre un singur element, chiar dacă, pentru simplificare, uneori și cineaștii și jurnaliștii sau cei care scriu despre film îl reduc la o temă principală.

Așa stând lucrurile, cred că filmul pe care l-am făcut este despre mentalități și despre felul în care mentalitățile trec de la o persoană la alta – așa, ca o ciumă, ca o molimă, totul pe fundalul României secolului al XIX-lea, al Valahiei, al Țării Românești din secolul al XIX-lea. Dar asta ar fi tema principală… Altfel, desigur că pe lângă asta, filmul atinge o serie de alte subiecte precum sclavia romilor, condiția femeii, relația dintre părinți și copii, educația, antisemitismul și, pe lângă toate acestea, filmul e legat și de ceea ce numim convențional reprezentarea istoriei prin imagine și anume limitele pe care, de fapt, le are o reprezentare de tipul acesta. În intențiile mele cel puțin…

Când și cum s-a născut subiectul acesta? Cum ați ajuns la el?

Am ajuns din aproape în aproape… Mi-am dorit să fac un film despre legăturile care există între prezent și trecut sau între trecut și prezent, depinde cum vrem să privim lucrurile, despre felul în care trecutul se transformă și ajunge în prezent și despre felul în care problemele sau anumite situații din trecut ajung – transformate, fiindcă niciodată nu ajung identic – în prezent. În sensul acesta, inițial am vrut să fac un film despre altceva. M-am documentat despre Revoluția de la Pitești, cea pe care o ridiculizează Caragiale în câteva dintre schițele lui, dar nu am reușit să găsesc un unghi de atac care să mă satisfacă și tot citind, tot cercetând, am ajuns la subiectele pe care le-am spus mai devreme.

Asta se întâmpla în urmă cu circa trei ani. Apoi am citit mai mult, l-am contactat pe prietenul meu Florin Lăzărescu, scriitor, care a devenit co-scenarist al filmului și ulterior și pe Constanța Vintilă-Ghițulescu, care a fost consultant istoric principal. Încet încet, citind, stând de vorbă, căutând informații, am ajuns la povestea aceasta și apoi la filmul actual.

Așadar, documentarea s-a întins pe parcursul mai multor ani?

Documentarea a început chiar atunci, în urmă cu peste trei ani, și s-a încheiat în momentul în care am încheiat montajul filmului. Ne-am documentat continuu pentru că nu poți să acoperi tot, este foarte multă informație care trebuie triată, trebuie adunată în așa fel încât să funcționeze într-o direcție anume. Am citit foarte multe lucruri în plus care nu mi-au folosit, să spunem, la nimic concret, în sensul că nu apar efectele lor directe în film, însă care mi-au oferit mie o înțelegere mai largă a problematicilor din film, a ceea ce numim în mod uzual istorie. Toate acestea m-au ajutat să structurez într-un fel filmul acesta.

FOTO: „Aferim!” (Silviu Ghetie)

De ați ales să lucrați din nou cu scriitorul Florin Lăzărescu, cu care ați colaborat și înainte pentru două dintre scurtmetrajele dumneavoastră?

Pentru că aveam nevoie de un sprijin, de o minte care să susțină demersul pe care îl făceam, iar felul în care gândește Florin poveștile, narațiunile, știam că îmi va fi de ajutor. Noi mai lucraserăm împreună, am făcut două filme scurte împreună – „Lampa cu căciulă” și „O umbră de nor” – și avem o relație foarte bună. Suntem și prieteni pe lângă faptul că am colaborat. Eu nu sunt un scriitor și atunci am nevoie de cineva care să mă susțină.

Când ați început filmările și unde s-au desfășurat ele în principal?

Am filmat în vara lui 2014, timp de o lună de zile… Din păcate destul de puțin pentru că nu am avut un buget mai mare. Am filmat o parte prin Dobrogea, o parte în pădurile din jurul Bucureștiului, o parte la Comana, la Mănăstirea Haleș, de lângă Buzău, și încă o serie de secvențe sunt filmate lângă Râmnicu Vâlcea… Lângă Horezu, de fapt.

Vorbeați mai devreme despre buget. A fost dificil să obțineți suma necesară realizării acestui film?

A fost dificil în primul rând pentru Ada Solomon și reușita principală pentru asta e, evident, a ei. E complicat, pentru că banii pe care îi poți obține din România nu sunt suficienți și atunci trebuie să reușești să câștigi finanțare din alte țări, iar pentru fiecare dintre aceste posibile surse de finanțare există concursuri. Și atunci trebuie să câștigi câte un concurs de finanțare… Noi am reușit – eu fiind totuși sceptic – la CNC, apoi la Fondul de Film din Bulgaria, la Fondul de Film din Cehia, la EurImages, fondul de film al Uniunii Europene, și din alte două, trei locuri.

În momentul în care ai o coproducție internațională, banii, chiar dacă sunt mai mulți, se împart, pentru că și în țările respective sunt mai mulți oameni care lucrează pentru film și care trebuie plătiți din bugetul acesta și, paradoxal, deși ai mai mulți bani în buget, ei sunt mult mai puțini în realitate.

Dacă pentru Ada Solomon a fost o provocare să obțină fondurile pentru realizarea filmului, pentru dumneavoastră provocarea a fost să reconstruiți atmosfera anului în care se petrece acțiune din „Aferim!”?

Da, evident! Acum, totuși, sunt două lucruri de discutat. Unul care ține de natura reconstituirii și care este profund artificială, în sensul că orice reconstituire de felul acesta este… – aș spune o „păcăleală”, dacă nu ar fi un cuvânt atât de dur – …este, de fapt, o imagine subiectivă, artificială, abstractă, a unei realități la care noi nu avem acces cu adevărat. Și atunci, orice reconstituire de tipul acesta, cinematografică în cazul nostru, este, de fapt, mai mult ca la teatru… Un fel de imagine, o hartă pe care tu o aplici pe un teritoriu, iar harta aceea poate să aibă o serie de aberații, o serie de greșeli. Iar această idee cred că este exprimată prin felul în care este făcut filmul, în sensul că spectatorul atent care va vedea filmul nu va lua ceea ce are în fața ochilor ca fiind o realitate existentă, ci ca un construct pe care noi, ca autori ai filmului, îl oferim spre cercetare, spre judecată. Țin să precizez aspectul acesta, pentru că este important.

În rest, sigur, ne-am documentat și aici. Scenograful Augustina Stanciu a făcut propria documentare și împreună cu întreaga echipă, care a fost foarte foarte mare, am încercat să „reconstituim” parțial lumea de la început de secol XIX, cât s-a putut…

FOTO: „Aferim!” (Silviu Ghetie)

Acesta este și motivul pentru care ați ales să faceți un film alb-negru?

Da. Motivul principal a fost acesta că am vrut ca spectatorul să știe din start că ceea ce vede este o reconstituire pur subiectivă și limitată și chestionabilă a realului, a unei realități care nici nu mai există. Și atunci imaginea alb-negru creează, sper, această dinstanță care să-l poată face să înțeleagă natura demersului nostru.

Pe de altă parte, cum filmul are niște elemente de western, să spunem, mi-a plăcut și mie, și directorului de imagine, Marius Panduru, să ne jucăm cu anumite clișee narative și vizuale din western-uri și din snoavele românești, totodată, și să le cităm ca atare. Raportându-ne la western-urile acestea vechi, de John Ford sau Hawks (Howard Hawks, n. red), ca și la filme românești, cum ar fi „Moara cu noroc” sau „Moromeții”, pe care le omagiem explicit în film, am ales imaginea alb-negru.

Este „Aferim!” un film istoric?

El este un film istoric, dar depinde ce înțelegeți prin film istoric…

Este o istorie ușor romanțată sau e o „preluare” exactă?

Nu știu dacă se poate răspunde la întrebarea aceasta… Este o carte a lui Lucian Boia, „Jocul cu trecutul”, și mai există o altă carte foarte importantă a lui Hans Vaisinger, „Filozofia lui ca și cum”. Amândoi acești autori vorbesc despre faptul că până la urmă orice istorie, orice operă istorică este o narațiune, de fapt. Astfel încât se poate spune că orice carte de istorie este într-o oarecare măsură „romanțată”, ca să folosesc cuvântul pe care l-ați folosit și dumneavoastră mai devreme.

Dar dincolo de aceste limite obligatorii în orice demers istoric, cu atât mai mult într-unul în care e artistic, narativ… dincolo de limitele acestea, noi am încercat să fim cât se poate de exacți în reprezentarea istoriei. Dar, repet, există aceste limite ale reprezentării istoriei: și prin cuvântul scris, cum fac istoricii, și prin imaginile în mișcare, cum e în cazul unui film istoric.

Cum ați ajuns la titlul acesta, de ce ați ales ca filmul să se numească „Aferim!”?

Nu mai țin minte exact… Dar când lucram la scenariu, am citit, pe lângă colecții de documente și cărți de istorie, și literatură română din secolul XIX și cred că la Iordache Golescu și la Nicolae Filimon apare destul de des cuvântul acesta „aferim!” cu sensul de „bravo!”. Și atunci l-am luat, l-am introdus și eu în scenariu în câteva locuri, și de la un punct încolo mi s-a părut că poate să exprime… Că e un titlu potrivit din două motive: unul pentru că e un cuvânt vechi, iar asta trimite automat la istorie, la trecut, și doi, pentru că atunci când feliciți pe cineva, când îi spui „bravo!” sau „aferim!” în cazul acesta, cumva tu îi confirmi că ceea ce face el, cee ce gândește el, ceea ce spune este just, este corect în raport cu normele la care vă raportați amândoi. Și cum asta e una din temele filmului, simbolistica acestui cuvânt mi s-a părut potrivită.

FOTO: „Aferim!” (Silviu Ghetie)

Apropo de perioada în care lucrați la scenariu: v -ați gândit încă de pe atunci la actorii pe care v-ar plăcea să-i aveți în film?

Nu.

Așadar, a existat un casting ulterior?

Da, am făcut un casting clasic, invitând actori la probe. Sigur, pentru rolurile principale. Pentru rolurile secundare au fost invitați în proiect oameni pe care îi știam din alte piese de teatru sau filme sau cu care mai lucrasem, și atunci nu mai era nevoie să trec prin chinul acesta al probelor ca să fim cu toții convinși că putem colabora bine.

Teodor Corban, actorul principal din „Aferim!”, se află acum în cursa pentru Ursul de Argint – premiul de interpretare masculină. Mai lucraserăți împreună înainte?

Nu, a fost prima dată. Îl văzusem în filmul lui Corneliu Porumboiu, în „A fost sau n-a fost” și mi-a plăcut foarte mult, dar l-am rugat să vină la probă… A acceptat, a dat o probă și mi s-a părut foarte bun și potrivit cu ceea ce intenționam de la personajul acesta, și atunci am hotărât să lucrăm împreună.

Dumneavoastră ați mai fost la Berlin, cu lungmetrajul „Cea mai fericită fată din lume”, distins cu premiul CICAE, dar și cu filmul „Toată lumea din familia noastră”, proiectat în secțiunea Forum. Cum vă simțiți acum, când reveniți la festival în competiția oficială?

Știți, eu nu am așa o obsesie pentru competițiile acestea și pentru secțiunile principale ale festivalurilor. Sunt, evident, și eu conștient că soarta unui film de tipul acesta sau a unui film românesc depinde într-o măsură destul de mare de câtă atenție primește, iar atenția aceasta nu poate să apară din felul în care este gândită distribuiția, din film, din cinematografie decât printr-un festival important… Sunt conștient de lucrul acesta și mă bucur și pentru mine și pentru toată echipa că suntem în secțiunea principală de la Berlin! Pe de altă parte, filmele mele anterioare au fost în secțiunea Forum, care mi se pare o secțiune extraordinară, cu niște filme foarte curajoase, atipice, cu filme originale, complet necomerciale. M-am simțit foarte bine în secțiunea aceea, nu am avut senzația că sunt într-o secțiune mai puțin importantă pentru că, repet, eu nu pun etichetele acestea simpliste deloc! Faptul că acum suntem în competiția principală… e foarte bine, mă bucur, dar nu înseamnă nimic mai mult decât faptul că, sperăm, filmul va fi mai bine distribuit.

Și aș mai zice ceva aici: cred că e o greșeală! Mi se pare că accentul cade greșit pe chestia aceasta „vai, la ce festival e? ce premii a luat?” – or, lucrul care pe mine mă interesează cel mai mult și pe care mi-aș dori să-l văd și la ceilalți e interesul pentru film și pentru artă cu adevărat. Pentru lucrurile acestea, nu pentru ce tinichea a luat un film sau altul.

Din păcate, se pare că suntem într-un fel de cerc vicios: ne promovăm filmele cu ajutorul acestor festivaluri și atunci e normal ca oamenii să se raporteze la asta, iar apoi, din raportarea lor devine tot mai important să fii la un festival pentru ca filmul să fie văzut și eventual apreciat… Cred că în ultimă instanță lucrul acesta este profund nociv. Așa cum e în literatură cu Premiul Nobel: ia un scriitor Premiul Nobel, apoi brusc în toate librăriile vezi cărțile lui, cu banderola roșie pe care scrie „Premiul Nobel”, și lumea cumpără niște volume pe care nu le-ar fi cumpărat deloc dacă nu ar fi fost acest premiu… Adică, a luat Patrick Modiano Nobelul anul acesta. Îl citise cineva? Acum, în orice librărie intri, și nu doar în România, îl găsești pe el. Sau Orham Pamuk… Cine îl citea pe Orhan Pamuk (înainte de a obține Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 2006, n. red)?

Iar asta e limitativ… Există foarte multe filme românești bune, extraordinare, care n-au avut parte de o atenție de tipul acesta. Și atunci ele nu sunt văzute. Dau un exemplu: documentarul „După Revoluție”, al lui Laurențiu Calciu. Este un film superb, un film extraordinar de important, care a documentat începutul Pieței Universității, a mișcărilor de stradă din ianuarie ”90, filmat atunci, material de arhivă extraordinar de puternic.Nu e atât de promovat pe cât ar merita! Ei, ia să fi fost la Cannes sau la Berlin sau la alt festival sau să fi luat un Oscar pentru documentar! Brusc, toată lumea ar fi vorbit de lucrul acesta…

FOTO: „Aferim!” (Silviu Ghetie)

Așadar credeți că și publicul se raportează la criteriile acestea: merge mai degrabă să vadă un film care a intrat într-o competiție internațională, decât la un alt film care nu a făcut-o?

Da, dar la public e cumva de înțeles… Publicul înseamnă, de fapt, foarte multe publicuri de feluri diferite. E normal cumva, fiindcă oamenii nu au timp să vadă toate filmele, să le caute, să le găsească pe acelea bune, și atunci, când e un film nominalizat la Oscar spun „ok, mergem la aceala pentru că a luat Oscarul și poate nu e chiar atât de prost, nu mergem la nimereală”. Deci este o reacție normală, eu nu judec pe nimeni aici și fiecare poate să-și aleagă ce produse culturale consumă și în ce fel dorește.

Ce spun este că media cel puțin, presa culturală, mi-ar plăcea să fie mai atentă nu la lucrurile acestea care oricum ies în evidență, ci la lucrurile care sunt cu adevărat importante la un film sau la o carte… Spre exemplu, există o serie de poeți foarte buni în România, tineri sau mai puțini tineri, dar nimeni nu vorbește despre ei pentru că poezia circulă greu și atunci… Dar ei există și poezia lor există.

Alături de „Aferim!”, în competiția oficială de la Berlin mai sunt alte 17 filme. Ați urmărit munca celorlalți regizori cu care concurați?

Am văzut lista. Sunt unii pe care nu îi știu, sunt unii pe care îi disprețuiesc profund și sunt câțiva care într-adevăr sunt cineaști pe care îi iubesc foarte tare. Doi dintre ei, de care îmi amintesc acum, sunt Patricio Guzmán și regizorul iranian Jafar Panahi. Admir foarte tare tot ce au făcut înainte și abia aștept să le văd filmele – deși nu o să am timp acum -, dar sper să ia premiile cele mai importante, poftim! Chiar sunt extraordinari amândoi.

Este o reacție anume sau o atitudine pe care ați vrea ca oamenii să o aibă după ce văd „Aferim!”?

Să vedem dacă se vor duce la cinema, în primul rând… Apoi, sigur că nu am făcut filmul cu dorința de a-l ține pentru mine și e un film gândit pentru public și în special pentru publicul românesc. E un film foarte orientat către România, deși există o serie de voci care spun că cineaștii români se gândesc doar la premii și la festivaluri și la străinătate și ei suntem neglijați. Este o idioțenie chestia asta! Iar în cazul acestui film chiar e evident că e așa, pentru că am fost extrem de atent la reconstituirea limbajului de secolul al XIX-lea, care e complet irelevant în traducere. Străinii care vor vedea filmul cu subtitrare în limba engleză nu vor avea acces la ceea ce eu mi-am dorit foarte tare, și anume să existe savoarea aceasta a limbii române de secol XIX, care este foarte frumoasă.

Și apoi sigur că filmul atinge o serie de subiecte și de teme care ne sunt specifice, sunt specifice istoriei noatre și, prin extensie, și societății noastre.

Mi-aș dori ca celor care văd filmul să le placă, dar mi-aș dori și ca filmul acesta să fie un fel de trambulină spre propriile lor cercetări, spre propria lor documentare, spre propria lor gândire asupra temelor propuse. Asta pentru mine ar fi cel mai important: ca spectatorii, pornind de la filmul acesta, să dezvolte un apetit pentru istorie, pentru cercetarea istoriei, pentru citirea cărților de istorie și pentru gândire asupra felului în care trecutul încă ne influențează și, mai ales, pentru a ne asuma un trecut care poate de multe ori e dureros și pe care mulți dintre noi îl refuză. De aici cred că și această obsesie cu dacii, despre cât de extraordinari erau dacii… Tot de aici cred că apare și negarea anumitor teme sau nediscutarea lor din istoria noastră: adică, Holocaustul românesc, spre exemplu, e extrem de puțin discutat public, ca dovadă că Dan Șova a negat public, la un moment dat, existența Holocaustului românesc. Ori nu cred că o societate poate fi sănătoasă negându-și problemele din trecut. Eu cred că ele trebuie cercetate, discutate pe toate părțile și asumate onest și curajos. Și sper ca și filmul meu să fie o mică, mică contribuție în direcția aceasta.

Când va avea loc premiera mondială a filmului „Aferim!” la Berlin și când va intra el în cinematografele din România?

La festival vor fi o serie de proiecții, însă cea de gală este pe 11 februarie. În România, filmul intră în cinematografe la începutul lui martie: pe 5 cred că va fi premiera, iar pe 6 va fi în cinematografe.

FOTO: „Aferim!” (Silviu Ghetie)

Dincolo de „Aferim!” și participarea la Berlinală, ați acceptat recent să faceți parte din comisia de selecție a concursului de proiecte organizat de Centrul Național al Cinematografiei (CNC). De ce ați acceptat să faceți asta?

Am fost rugat de o serie de colegi să accept… Nu știu dacă știți mecanismul: o asociație de cineaști face propuneri la Ministerul Culturii și la CNC, iar din cei propuși se aleg cinci persoane care să facă parte din comisia aceasta. Eu nu am vrut inițial să mă duc, mai ales că sunt prins cu un alt proiect – „Inimi cicatrizate”, o adaptare după romanul lui Max Blecher – și aveam foarte multă treabă, dar fiind atât de rugat, am spus să accept. Și am făcut asta din două motive: unul pentru că eu cred că sunt capabil să citesc bine un scenariu, un proiect de film și să-l punctez corect – evident că există și o doză de subiectivitate pe care încerc să o dau la o parte – și doi, pentru că am aplicat și eu de atâtea ori, uneori am câștigat, alteori am pierdut… I-am înjurat pe cei care au fost în comisii înaintea mea, de unii am fost convins și sunt în continuare convins că au fost șpăgari și că au dat notele în funcție de niște interese de tipul acesta… Și am vrut să văd cum se întâmplă lucrurile și să-mi asum și eu o dată în viață o poziție de a fi într-o comisie și de a vedea ce se întâmplă acolo.

Ați început deja munca acolo, alături de ceilalți membri ai comisiei?

Da. Am citit toate proiectele de debut în lungmetraj și scurtmetraje… Deocamdată atât, dar mai am câteva zeci de scenarii de citit. Ce e uimitor e că… Sigur că în fiecare secțiune am găsit și două sau trei proiecte care mi se par bune și bine articulate și care au potențial să devină niște filme foarte bune, iar pe acestea evident că le voi nota în consecință, dar am fost foarte speriat chiar când din numărul enorm de mare nu de proiecte proaste – că asta se poate întâmpla să scrii un scenariu mai prost -, dar am citit scenarii scrise aproape de semianalfabeți. Fără nicio idee, confuze, încâlcite, stupide de-a binelea, iar chestia asta e ușor înfricoșătoare pentru că totuși sunt niște oameni care au făcut o școală de film, o facultate… E incredibil!

Așa cum m-am speriat la castingul de la „Aferim!” – și chiar există și un studiu socilogic care confirmă observația mea. Unul dintre personajele principale din film e un puști de 17 ani și atunci am văzut foarte mulți liceeni pentru rolul acesta, și din București și din alte sate și orașe din jur, și cred că mai mult de o treime erau analfabeți sau aproape analfabeți. Este înspăimântător!

Totodată, dumneavoastră vă numărați printre susținătorii și donatorii festivalului „Making Waves”, de la New York. Este un eveniment important pentru filmul românesc?

Sunt printre donatori în sensul că am dat în fiecare an câte o sumă mică de bani acestui festival… Da, este important din două motive: pentru că promovarea pe care o face filmelor românești în America este importantă și e făcută într-un mod foarte profesionist și eficient. Oamenii care lucrează pentru festivalul acesta, Mihai Chirilov, Corina Șuteu și Oana Radu, sunt extrem de competenți și de eficienți în direcția aceasta și atunci mi s-a părut important și mie și altor colegi să ne implicăm.

Iar al doilea motiv este că este un festival independent, dar care a reușit să ajungă independent printr-o conjunctură, de fapt, neplăcută. Este vorba despre alungarea lui Horia-Roman Patapievici de la Institutul Cultural Român (ICR), după care a venit Marga (Andrei Marga, n. red) cu acea politică culturală de a-și impune produse culturale tradiționale – gen expoziții de ii și ce mai făceau ei la ICR New York. Și cu atât mai mult mi s-a părut că e important de susținut inițiativa lor, a lui Chirilov și a Corinei Șuteu, pentru că mergea în contra direcției acesteia nocive pe care ICR-ul lui Marga cel puțin a avut-o față de cultura română.

Au contribuit:

Operator imagine: Cristian Tomoială

Montaj: Andrei Boruzescu, Miruna Ionescu

×

Urmăriți Gândul LIVE Suntem revoltați când oamenii NU poartă măști in metrou sau în spațiile închise, dar ne victimizam cand jandarmii intervin în forță. Un tânăr NU purta corect masca, iar călătorii au fost impresionați de victimizarea tânărului și i-au sărit în ajutor. https://www.gandul.ro/19468728 Președintele USR, Dan Barna, și europarlamentarul PNL Rareș Bogdan, printre invitații Emmei Zeicescu la Gândul LIVE

Publicată de Gandul pe Marţi, 14 iulie 2020
Gândul LIVE!
Inchide