DE CE IUBESC ROMÂNIA. Sper ca în țara asta Larisa să se facă bine, ca în țara asta alți oameni să-mi urmeze exemplul și să ia un copil, sunt atât de mulți în nevoie

Redactor:
Diana Marcu
Povestea unei familii dintr-un sat aflat la 260 de kilometri distanță de București ne poate învăța pe toți cât de importantă este speranța chiar și în fața unui destin dramatic al unui copil.

De ce iubesc România? O întrebare la care gândul a provocat 20 de străini să răspundă. 20 de oameni veniți aici din toate colțurile lumii ne spun ce le place, dar și ce nu au găsit în România. De astăzi vă provocăm pe toți să dați un răspuns la această întrebare cu atât de multe sensuri. Cum trebuie făcută România țara în care să nu îți fie frică să-ți duci copilul într-un spital, în care să te simți în siguranță pe stradă, în care normalitatea să fie regula și nu excepția? Ce putem face noi pentru ca România să devină o țară de iubit?

De ce punem în această campanie povestea de mai jos? Veți găsi, citind până la capăt, ce spune o femeie simplă dintr-un sat din Moldova: „N-aș pleca pentru că iubesc România. Sper ca în țara asta Larisa să se facă bine, ca în țara asta alți oameni să-mi urmeze exemplul și să ia un copil. Un copil ca Larisa, că sunt atât de mulți în nevoie”.

De ce iubesc România? Un prim răspuns îl dăm noi: pentru că aici există si astfel de părinți. Pe care vă invităm să-i cunoașteți…


Povestea unei familii dintr-un sat aflat la 260 de kilometri distanță de București

Larisa are 9 ani, nu poate să meargă și a avut noroc o singură dată în viață. Atunci când a fost luată din orfelinat de o familie care o iubește.

Liliana și Valeriu Chetreanu și-au pus încrederea și toate resursele de care dispun într-o speranță: că, într-o zi, Larisa ar putea fi bine. Acum are tetrapareză spastică, o boală neurologică ce afectează funcția locomotorie. Practic, fetița nu poate merge. Ca să se deplaseze – pentru puțin timp și cu eforturi ce-i copleșesc micul trup, Larisa folosește un cadru metalic cu roți, asemeni unui premergător pentru bebeluși. În el își împinge pieptul firav și își forțează picioarele ca să o asculte și să o ducă acolo unde își dorește. În casă însă renunță la insecta din piele și fier și se așează pe jos, iar mâinile îi devin aliat. Se ajută din ele ca să „meargă”. Mersul ei e un fel de târâre, într-o parte, pe genunchi. Așa ajunge la ghiozdan, așa îți aduce caietele de teme și tot așa, politicos, refuză orice ajutor. I se îmbujorează obrajii, ochii îi strălucesc viu și își înghite emoționată cuvintele. Vorbește mai greu, nu-l pronunță pe „r” deocamdată – o moștenire a anilor lungi, șapte la număr, cât timp Larisa a fost uitată într-un pat de cămin.

La 9 ani, Larisa a trecut prin patru operații. Foto: HHC România / Petruț Călinescu

Cum arată o zi din viața acestui copil poți afla dacă îi citești jurnalul, pe care îl ține ascuns în birou. „Îl arăt doar la plieteni”, explică Larisa în timp ce întinde caietul. L-a început într-o luni, pe 17 octombrie.

„Dragă jurnalule”, e primul rând scris ordonat de fetiță. „Azi m-am trezit la ora 8, m-am spălat, m-am îmbărcat și am mers la școală. M-a dus Tata. Prima oră a fost de educație fizică, a doua a fost de religie. Apoi a fost ziua colegului meu Mădălin, care ne-a servit cu suc și prăjituri.” Însemnările Larisei seamănă, la fel ca și zilele ei. Scrie „Tata” cu majusculă, iar educația fizică e o oră într-un program școlar pe care îl respectă, chiar dacă ea nu a alergat niciodată. Poate doar în vis.

Ce nu scrie însă în jurnalul Larisei e cum le face fetița din clasa a doua pe toate.

În fiecare dimineață e dusă în brațe de „tatăl” ei la școala din Pralea și așezată într-o bancă specială, pentru că în cea normală nu are cum să stea. În pauză rămâne în clasă pentru că nu are cum să meargă la joacă, în curte. Nu e nicio rampă ca să-i fie ajutor peste trepte. „Învățătoarea ar vrea să o ducă și pe ea afară, cu căruțul, dar nu are cum cu treptele. Am zis că aduc eu ciment la școală doar ca să fie ei de acord să construiască rampa”, povestește pentru gândul Liliana Chetreanu, asistenta maternală care a luat-o acasă pe Larisa în aprilie 2009.

Licitație pentru un copil din leagăn

„Am fost patru mame pentru Larisa, iar eu le-am zis la Direcție (n.r. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău) că nu am venit la licitație pentru copilul ăsta”, își amintește femeia telefonul primit anul trecut, în aprilie. S-a dus rapid la Bacău ca să vadă copilul aflat într-un centru de plasament cu nume de floare. „Când am ajuns la Ghiocelu, Larisa stătea într-un căruț cu rotile și m-a luat în brațe. Pe mine m-a ales, la celelalte mămici nici nu s-a uitat”, rememorează femeia. „Și am luat-o acasă”.

Pentru prima dată, copila abandonată de părinții ei naturali într-un pat de cămin a avut cui să spună „mamă” și „tată” când a mers la familia asistentei maternale din satul Pralea.
„Te superi dacă își spun tata”, l-a întrebat Larisa în aceeași zi, la masă, pe Valerian Chetreanu. Iar bărbatul de 50 de ani, pădurar, i-a spus copilei să-l strige cum vrea ea. „L-a luat așa de gât..”, vin vorbele Lilianei și odată cu ele și lacrimile. „Larisa s-a acomodat la noi din prima zi. N-a mai vrut să mai plece”.

Larisa și Liliana Chetreanu. „Am ales-o pentru că e frumoasă și blondă ca mine”, și-a explicat copila alegere făcută în urmă cu un an. Foto HHC România / Petruț Călinescu

Fetița nu se mai desparte de ea. Își ascunde părul blond în brațul femeii și își lipește capul de cea căreia îi spune „mamă”. Cu mâna dreaptă o mângâie în timp ce palma stângă e strânsă crispat. E un semn al bolii de care suferă. Larisa e unul dintre cei peste 6.000 de copii cu handicap fizic din România. Dar cei care o iubesc nu s-au împăcat cu gândul ăsta și vor să o facă bine.

Părinții Larisei au singur vis. Să o vadă mergând. Foto: HHC România / Petruț Călinescu

„Oamenii din sat m-au judecat atunci. M-au întrebat ce-mi trebuia copil”

După ce într-o seară, Valeriu Chetreanu a ciupit-o în joacă pe Larisa de picior și a văzut la ea o reacție, a decis să meargă cu copilul la medic la control. Prima oprire a fost la Spitalul Sfânta Maria din Iași, apoi la București, la Grigore Alexandrescu. Larisa a fost operată de patru patru ori ca medicii „să-i lungească tendoanele” și de 10 ori a stat cu ambele picioare în ghips, până la coapse. „O dată la zece zile mergeam cu ea la București, la o nouă ghipsare”, rememorează părinții clipele de groază prin care au trecut.

Împrumutau o mașină de la cunoscuți ca să ajungă din Pralea în capitală. Dacă pentru prima intervenție chirurgicală au făcut chetă, pentru operațiile ulterioare au refuzat să mai ceară vreun ban, „ca să nu mai audă vorbe de la oamenii din sat”, după cum spune Liliana Chetreanu. „M-au judecat atunci. Mi-au spus că ce mi-a trebuit un copil, și n-am mai vrut niciun ban”.

Cum sunt românii

Cu toate astea, Liliana Chetreanu nu le găsește vină semenilor ei. „Nu știu ce înseamnă…Poate dacă ar fi avut și ei un copil ca Larisa..”, murmură femeia, înghițindu-și cuvântul și lacrimile. „Nu toți sunt așa, nu toți românii sunt așa…”

Să-i fi fost mai ușor în altă parte? „Nu știu, nu am cum să știu. Și nici n-aș pleca pentru că iubesc România. Sper ca în țara asta Larisa să se facă bine, ca în țara asta alți oameni să-mi urmeze exemplul și să ia un copil. Un copil ca Larisa, că sunt atât de mulți în nevoie..”, spune femeia cu speranță.

Sprijin au primit soții Chetreanu de la DGASPC Bacău și de la fundația HHC România. „Ne-au ajutat cu bani, ne-au decontat din drumuri, totul pentru Larisa”, povestește Valeriu Chetreanu. N-au vrut să iasă din vorba medicilor. Tot ce li s-a spus să facă pentru copil au făcut. I-au cumpărat Larisei niște sandale speciale fixate pe o bară metalică, orteze, și i-au comandat ghete ortopedice, pentru mers. Trei milioane jumate au costat, dar nu sunt bune pentru că tehniciana nu i-a luat măsurile cum trebuie fetiței. Larisa nu are picioarele egale. „Unul are 18 centimetri, iar celălat 18,5”, spune bărbatul ce o poartă zilnic în brațe pe copilă.

Ghetele pe care Larisa le-a purtat trei luni de zile fără pauză. Visează să scape de ele într-o zi și spune că i le-ar da unui alt copil dacă ar avea nevoie să poarte de orteze. Foto HHC România / Petruț Călinescu

Larisa a purtat fiarele metalice trei luni zi și noapte, ca să-i îndrepte picioarele firave și strâmb croite de când s-a născut. Acum le încalță doar noaptea, dar durerea o împiedică să le țină. „Mă dor picioarele și le scot”, povestește minunea blondă.

60 de kilometri naveta pentru 40 de minute de recuperare

Tot pentru vindecarea Larisei, soții Chetreanu fac zilnic naveta la Onești, la centrul de recuperare, deschis într-o aripă a fostului leagăn de copii Alexandra, acum în proces de închidere. Patru zile pe săptămână, ei vin aici cu Larisa pentru cele 40 de minute de terapie pe care copila le face cu Izabela Herghelegiu.

Acasă sunt alte exerciții pe care cea mică, ajutată de părinții ei, trebuie să le facă la un spalier montat de pădurar pe un perete în curte. „Facem tot ce ne-au spus medicii de la București, de la Târgu Ocna unde am dus-o pe Larisa la recuperare.

„Niciun efort nu e mare”, cred soții Chetreanu. „Doctorița Cotloș de la București ne-a zis că se poate face bine. N-o să fie sportivă, dar va merge. Spre bucuria noastră!”.
Cuvintele astea sunt biblia celor doi români. Care au loc la masa lor și pentru un alt copil, din sat – Georgică, pe care îl cresc de trei ani. „Părinții lui sunt de la noi din sat, dar sunt plecați care pe unde. Ni l-au lăsat într-o zi, că se duc la cartofi, și de atunci la noi a rămas”.

Pe Georgică, soții Chetreanu l-au găsit la poarta lor acum trei ani, în iarnă, desculț. „Erau minus 20 de grade afară, ce eram să fac. Doar nu-l lăsam acolo”, spune Liliana Chetreanu. Foto: HHC România/ Petruț Călinescu

Larisa îl consideră pe băiat fratele ei, la fel cum fetele soților Chetreanu, Elena și Georgiana, îi sunt surori. „Mă înțeleg, mă ajută la lecții, mă plimbă”, spune Larisa. „Mă iubesc!”. În doi ani de zile, ea a învățat ce-i iubirea. Nu are o definiție încă, dar știe să o cântărească în gesturi.

Când o întrebi ce visează, se înroșește brusc și caută un sprijin, o mână pe care să o apuce. Vrea să fie pictoriță, să scape de ghete și să iasă la joacă „pe drum”. Până atunci însă are speranțe mai mici, ce țin de Moș Crăciun. „Două călți de povești, un calculatol.. Și o bicicletă, pentru Geolgică”.

Inchide