11 septembrie. Eșecul imaginației: Osama Ben Laden, micul terorist din Afganistan care a îngenuncheat America

Pe 11 septembrie 2001, patru atacuri sinucigașe, plănuite și executate de militanți ai rețelei teroriste Al-Qaida, au șocat întreaga lume și au avut un efect profund asupra cursului istoriei din ultimele aproape două decenii.

Patru avioane de linie au fost deturnate cu scopul lovirii unor clădiri simbol ale SUA: turnurile gemene World Trade Center din New York și Pentagonul din Washington. Trei și-au atins țintele, însă al patrulea și-a ratat-o, numai datorită curajului echipajului și călătorilor.

Într-un raport extrem de critic, publicat trei ani mai târziu, Comisia de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie 2001 (Comisia 9/11) identifica un „eșec al imaginației” ca fiind cel mai important factor care a permis producerea acestei tragedii.

„Nu credem că liderii înțelegeau gravitatea amenințării. Pericolul terorist reprezentat de Ben Laden ori al-Qaida nu era un subiect major de dezbatere politică în rândul publicului, presei ori în Congres”, afirmau autorii raportului.

Într-un material pentru Asia Pacific Journal, istoricul John W. Dower a explicat că, la fel ca în cazul atacului de la Pearl Harbor, oficialii americani au subestimat inamicul și nu au reușit să înțeleagă cu adevărat sentimentul de superioritate morală manifestat de aceștia și disponibilitatea lor de a-și asuma riscuri enorme, dar și pierderi uriașe.

Mai mult, în mod dezastruos, oficialii nu au putut să-și imagineze că inamicii posedă viclenia și competența necesară pentru a pune la cale și a executa un act de agresiune complex și ingenios, notează istoricul, care amintește că, în primăvara anului 2001, cu doar cinci luni înainte de atentate, Paul Wolfowitz, în acel moment adjunctul secretarului Apărării, îl descria în mod zeflemitor pe Ben Laden drept „micul terorist din Afganistan”.

O mărturie a lui Charles Freeman, ambasadorul SUA în Arabia Saudită până în 1992, evidențiază eșecul sistemic în ceea ce privește perceperea într-un mod realist a potențialilor inamici. Freeman povestește că a încercat să atragă atenția asupra situației din Afganistan după retragerea sovietică, însă nu a găsit pe nimeni interesat, nici măcar în rândul liderilor de rang înalt de la CIA. „O parte din atitudinea de la Washington”, a amintit el, era: „De ce ar trebui să mergem acolo și să vorbim cu oameni cu prosoape pe cap?”

Michael Scheuer, un agent CIA, care la un moment dat a coordonat unitatea de supraveghere a lui Ben Laden, critică chiar mai aspru modul de gândire al factorilor decizionali de la Washington în anii premergători atentatelor.

Liderii de la Washington sunt „atât de plini de ei, cred că America este invulnerabilă; nu-și pot imagina că restul lumii nu vrea să fie ca noi; și cred că un imperiu american în secolul al XXI-lea nu numai că este destinul nostru, ci datoria noastră față de omenire, în special față de masele musulmane nespălate, analfabete, nedemocratice, non-albe, și antifeministe”, scria Scheuer în cartea Hubris Imperial: De ce Occidentul pierde Războiul împotriva Terorismului (Imperial Hubris: Why the West is Losing the War on Terror).

În lumina acestor mărturii se conturează tot mai clar incapacitatea liderilor americani de a-și imagina că rețeaua teroristă condusă de Osama Ben Laden ar putea comite atacuri de mare amploare pe teritoriul Statelor Unite, în pofida indiciilor privind nu doar intențiile lor, ci și capacitățile lor, notează Dower.

De altfel, chiar președintele George W. Bush a admis că înainte de atentatele din 2001 „nu a simțit o nevoie urgentă” de a-l elimina pe liderul al-Qaida, Osama Ben Laden.

Deși înainte de 2001, rețeaua al-Qaida era responsabilă pentru uciderea a aproximativ 50 de americani, Osama Ben Laden nu era deloc necunoscut serviciilor secrete americane. De altfel, într-o informare din februarie 2001, serviciile secrete afirmau că rețeaua teroristă a lui Ben Laden este „cea mai serioasă și iminentă amenințare” la adresa Statelor Unite, capabilă să pună la cale „atacuri multiple”.

Dar Administrația SUA, deși aparent a luat în serios această amenințare, totuși nu a depus nicidecum eforturi de aceeași magnitudine cu cele rezervate pentru contracararea unui inamic de oarecare însemnătate. Efortul național modest depus pentru a stăvili acțiunile Serbiei în Balcani, în perioada 1995-1999, a fost cu mult mai amplu decât cel rezervat pentru contracarea rețelei Al-Qaida, concluzionează Comisia 9/11.

Până la începutul lunii septembrie 2001, afirmă Richard Clarke, coordonator al Casa Albei pentru combaterea terorismului, Administrația SUA încă nu luase o decizie dacă „Al-Qaida este o mare chestie?”

Chiar și memoriul lui Richard Clarke din ianuarie 2001, în care îi provocă pe liderii de la Casa Albă să-și imagineze ziua după un atac soldat cu moartea a „sute” de americani, nu „mii”, relevă subestimarea sistemică a capacităților reale ale organizației al-Qaida.

Alte încercări ale oficialilor din serviciile secrete de a atrage atenția Administrației de la Casa Albă au rămas fără rezultate. Potrivit analistului Thomas Powers, comisia 9/11 a stabilit că, în primele nouă luni ale anului 2001, oficiali din cadrul serviciilor americane de informații „au avertizat Administrația (Bush) de până la 40 de ori în legătură cu amenințarea reprezentată de Osama Ben Laden, dar asta nu era ce voia Administrația să audă, așa că nu a auzit”.

Abia pe 4 septembrie 2001 a avut loc o ședință la nivel înalt la Casa Albă pe tema al-Qaida, în urma căreia Administrația Bush a prezentat o nouă strategie al căreia scop era eliminarea rețelei conduse de Ben Laden în următorii trei până la cinci ani.

Autorii raportului mai comentează și asupra ușurinței cu care oficialii americani au desconsiderat riscul folosirii unui avion într-un atac sinucigaș, deși, retrospectiv privind, existau numeroase indicii că această idee era una luată în calcul de teroriști.

De altfel, în august 1999, analiștii din cadrul Administrației Federale a Aviației concluzionau că folosirea unor avioane de pasageri în atacuri sinucigașe este improbabilă întrucât „nu oferă oportunitatea dialogului pentru a obține scopul principal al eliberării” unor lideri teroriști, precum Omar Abdel-Rahman.

O gândire a autorităților marcată de prejudecăți și preconcepții, supraestimarea grosolană a propriilor capacități și o lipsă de imaginație privind profilul psihologic al inamicilor a făcut aproape inevitabil carnagiul de la 11 septembrie 2001.

O concluzie cu adevărat îngrijorătoare este că, potrivit multor analiști, o parte din disfuncționalitățile constatate în legătură cu atentatele de la 11 septembrie 2001 sunt similare cu erorile ce au făcut posibile alte tragedii de-a lungul istoriei, în mod particular atacul de la Pearl Harbor.