Alina Matis
08.10.2013
Interviurile Gândul

De ce suferim cu mândrie de SINDROMUL NU. Interviu cu șeful psihologilor din Armată. VIDEO

În 2005, un studiu co-semnat de cel care pe atunci era maior psiholog Adrian Prisăcaru evalua psihologic patru loturi (Iași, Focșani, Dej, Craiova) de militari dislocați în Afganistan și Irak între 2003 și 2004. Concluziile vorbeau despre existența simptomelor stresului posttraumatic printre militarii trimiși în misiune, mai ales în lotul Iași, care și-a pierdut, în noiembrie 2003, în Afganistan, doi colegi. Maiorul Prisăcaru a fost și el în Afganistan în acel an, însoțind al doilea detașament de români în acest teatru de operații.

În 2005, un studiu co-semnat de cel care pe atunci era maior psiholog Adrian Prisăcaru evalua psihologic patru loturi (Iași, Focșani, Dej, Craiova) de militari dislocați în Afganistan și Irak între 2003 și 2004. Concluziile vorbeau despre existența simptomelor stresului posttraumatic printre militarii trimiși în misiune, mai ales în lotul Iași, care și-a pierdut, în noiembrie 2003, în Afganistan, doi colegi. Maiorul Prisăcaru a fost și el în Afganistan în acel an, însoțind al doilea detașament de români în acest teatru de operații. La opt ani după acest studiu, Adrian Prisăcaru, acum colonel psiholog doctor și șeful Secției de Psihologie Militară din Statul Major General, specialistul care spune că a creat de la 0 un model „fiabil, funcțional și premiat” de asistență psihologică, este cel care ne declară că nu a existat niciodată vreun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noștri. De-a lungul timpului, spune el, au existat doar „o serie de manifestări” – insuficiente pentru un diagnostic de această natură. Timp de o oră, psihologul ne-a explicat în ce constă toate procedurile de selecție, pregătire, asistență și evaluare psihologică a militarilor români – procedurile care explică, în opinia sa, absența stresului posttraumatic.

Documentarul rănilor invizibile ale Armatei

„NU există militari diagnosticați”     

Adrian Prisăcaru este în Armată din 1987. În Laboratorul psihologic a ajuns în 2000 și, în 2008, a devenit șeful structurii. Nimeni nu îți va spune mai mult decât el că România nu a avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noștri. Este mândru de asta și are un argument de care se ține și pe care poate să îl detalieze la nesfârșit: pregătirea și selecția.

„Din datele la care am eu acces, din informațiile pe care le dețin eu, nu există militari diagnosticați cu stres posttraumatic, însă, de-a lungul timpului, militarii care au participat la tipul acesta de sarcină și care ulterior au parcurs și etapa de evaluare postmisiune au relatat că există o serie de manifestări, însă acestea nu conturează tabloul clinic al TSPT”, ne spune psihologul Armatei.

Un alt fel de manifestări au apărut în spațiul public românesc în 2005, într-un studiu cosemnat de col. A. Prisăcaru și de șeful Secției de Pishologie de atunci, Căpitan-cmdr. Psih. Dr. Edmond Cracsner, intervievat și el de gândul. Neobișnuit în acest studiu, în contextul Sindromului NU, este că se vorbește despre existența stresului posttraumatic în rândul celor patru loturi (Iași, Focșani, Dej, Craiova) de militari români aflați în Afganistan și Irak care au fost monitorizate. Sunt descrise simptomele („amintiri recurente, vise cu conținut terifiant” etc.), este „confirmată” „existența șocului posttraumatic”, dovadă stând și „refuzul sau incapacitatea unora dintre cei evaluați de a relata un anumit aspect al evenimentului traumatizant sau de reactivitatea fiziologică a acestora la stimuli ce evocau evenimentul” (documentul, care a apărut în numărul 3/2005 al revistei „Spirit Militar Modern”, poate fi văzut AICI). Concluzii normale, mai ales dacă luăm în calcul că, în 2003, în perioada în care a fost monitorizat, lotul Iași a pierdut în Afganistan, în urma unui atac, doi oamen, tragedie care i-a afectat și pe colegii lor, care s-au confruntat mai ales cu coșmaruri și flashback-uri. De precizat că, în aceeași perioadă, Adrian Prisăcaru se afla în Afganistan, el însoțind cel de-al doilea detașament român în acest teatru de operații. 

Sursa: Spirit Militar Modern

Zece ani mai târziu, actualul șef al psihologiei militare ne explică, în detaliu, de ce nu există și nu a existat niciodată ceva mai mult decât simptome sporadice: „Pentru a pune un astfel de diagnostic – care intră în competența medicilor, dar noi participăm – , trebuie să îndeplinească o serie de criterii. Sunt mai multe simptome specifice TSPT, peste 15, și pentru a pune acest diagnostic trebuie să se manifeste simultan 5-6 simptome (în viziunea altor experți consultați de gândul, minimul este de 3 simptome simultane, n.red.). Cele mai relevante sunt cele referitoare la retrăirea evenimentului, la culpabilitate, tulburările de somn și afective, la hipervigilență. Trebuie să se manifeste timp de o lună și mai mult simultan. Dacă se manifestă izolat un simptom, de exemplu cel care se referă la tulburările de semn, nu se poate spune că are TSPT”, explică Adrian Prisăcaru.

Traumele altora : „Nu este corect să comparăm”

Pentru a ieși puțin din cadrul românesc, întrebăm psihologul care este situația în alte țări aliate, pentru a putea înțelege mai bine tabloul macro a ceea ce a fost numit „răni invizibile ale războiului”.

„Sigur că nu a

m acces la niște surse precise, dar chiar în cadrul seminarului la care făceați trimitere (Congres NATO, Austria, 2009, „NATO, Wounds of War II”, n.red.), se spunea la vremea aceea că există cazuri de TSPT, diagnosticați cu TSPT, în armata unui stat – nu îmi amintesc exact – , undeva la un procent de 20-25%”, povestește colonelul.

Cel mai probabil, statistica la care se referă Adrian Prisăcaru este studiul RAND Corporation făcut public cu un an înaintea congresului NATO (îl puteți citi AICI). Principala descoperire a acestei cercetări a fost că până la 20% dintre militarii americani s-au întors din Irak și Afganistan cu simptomele necesare unui diagnostic de TSPT.

Alte cercetări vin și ele cu statistici: 8% dintre militarii canadieni mobilizați în Afganistan între 2001 și 2008 au fost diagnosticați cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% și că 2,9% dintre germanii mobilizați în Afganistan între 2009 și 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate și netratate). Armata însă nu vrea să compare, ceea ce este corect până într-un punct, dat fiind că există foarte multe variabile – de la tipul de misiuni în care merg militarii fiecărui stat, la programele de pregătire, vârsta militarilor etc.

„Cred că nu este corect să comparăm elementele acestea, pentru că au o altă orientare, o altă concepție a serviciilor psihologice și a pregătirii militarilor”, ne spune col. Adrian Prisăcaru, care ne mai oferă și alte motive pentru care „nu întâlnim cazuri la noi”: „pentru că oamenii sunt echilibrați, au o structură armonios dezvoltată, participă la secvențele de dezvoltare, iar cei care au anumite fragilități nu sunt recomandați să ajungă acolo. Și punem asta și pe seama pregătirii- personalul nostru este un personal hiperspecializat, pregătit, cu o înaltă calificare profesională”.

Bucuria NU-ului. Fără el, ar fi „dramatic”

Pe urmă, o mărturisire: „Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri, pentru că ar fi dramatic să auzim că au participat în teatru, au fost repatriați și au parcurs această etapă de evaluare psihologică, de evaluare medicală, sunt trimiși în familie și acolo să dezvolte acte de violență asupra membrilor de familie sau chiar să ajungă la un suicid. Dacă nu sunt tratate, nu sunt luate în serios aceste simptome, se pot dezvolta astfel de comportamente. Avem astfel de experiențe în exterior (în armatele altor state, n.red.) din care învățăm și ne preocupă acest gen de problemă”, ne asigură conducătorul psihologiei militare.

Selecție riguroasă

Selecția, ne-a explicat colonelul, începe încă din liceele militare, școlile de subofițeri sau academiile, unde sunt urmărite aptitudinile specifice profesiei militare, structura de personalitate, dar și istoricul personal. Există „trăsături cardinale” pe baza cărora se trage linie la intrarea în sistem: stabilitate emoțională, normalitatea comportamentală, tendința de a domina, sociabilitatea, cooperarea, precum și „câteva elemente care constituie nucleul clinic al personalității – depresia, agresivitatea, anxietatea. Toate acestea conturează profilul de personalitate optim pentru un viitor militar”, ne-a explicat psih.dr. Prisăcaru. „Nu dorim oameni introvertiți, oameni izolați care să își dorească să lucreze izolat – pe vârful Omu”, ne-a mai spus el.

Mai târziu, există o selecție riguroasă și pentru participarea la misiune, dar, subliniază el, pregătirea psihologică este constantă și, în mare, ea se face în patru pași: selecție psihologică foarte riguroasă; pregătire psihologică timp de trei luni înainte de misiune: asistență psihologică permanentă în timpul misiunii; evaluare psihologică post-misiune mai multe, aici). „Participarea într-un teatru internațional, în cadrul unui detașament, este, din perspectiva noastră, o sarcină cu mare încărcătură și facem o selecție riguroasă. De data aceasta, selecția reia partea de personalitate, de randament intelectual și istoria personală. Și, dacă s-a identificat o fragilitate, o tendință de accentuare a personalității, o tulburare, aceste persoane nu sunt recomandate pentru a participa la acest tip de sarcini”, spune col. Prisăcaru.

„Trăirile aparte”: „Noi suntem pregătiți pentru așa ceva”

În situații „aparte”, în care militarii trec printr-o expriență traumatizantă sau care le modifică pentru un timp starea de spirit, asistența psihologică e acordată atât de psihologul din unitate sau, dacă sunt situații grave, depresie, tulburări afective – „Nu sunt cazuri, nu întâlnim cazuri adesea, dar noi suntem pregătiți pentru așa ceva”, ne spune repede – psihologii de policlinică oferă asistența secundară. Mai există și asistența terțiară, care se asigură în spitale de specialitate, de echipe formate din psiholog, psihiatru, asistent și/sau psihoterapeut.

Întoarcerea acasă

O altă formă de pregătire o reprezintă o metodă de inducere a stresului. De exemplu, militarul este privat de somn un număr mai mare de ore. În plus, în toată perioada în care se află în teatru, militarii au pe lângă ei un psiholog, care participă împreună cu ei la misiune. De altfel, col. Adrian Prisăcaru spune că, pe baza experienței lui din 2003, când a fost în Afganistan, a creat actualul program de pregătire, asistență și evaluare psihologică a militarilor care merg în misiuni internaționale: „Chiar de atunci, am considerat că trebuie să facem o evaluare a personalului, dar sub altă formă, nu așa cum am făcut evaluarea pentru plecarea în teatru, adică cu probe, cu teste creion-hârtie sau pe calculator”, spune psihologul militar. „Atunci am elaborat un ghid de interviu structurat sau semistructurat, care este orientat pe surprinderea unor tulburări care s-ar putea petrece în teatru: tulburări de adaptare, depresive, anxioasă, stresul posttraumatic. Interviul acesta de evaluare la repatriere, noi l-am numit post-misiune, se desfășoară cu fiecare militar în parte, de către un psiholog, în contextul vizitei medicale care se efectuează la repatriere”, a continuat Prisăcaru.

Spune că a participat la multe astfel de interviuri și că „sunt foarte mulți doritori”. „Acest interviu are și un efect catarhic, de descărcare, de eliberare, este într-un mediu securizat”, spune specialistul.

„Sunt doritori mulți dintre ei să verbalizeze. N-aș putea să exprim în procente, dar pot să spun că cei cu pregătire superioară, care au o anumită deschidere, care au anumite informații, chiar sunt dornici să participe la acest interviu. Cum există și de partea cealaltă, bineînțeles, dorința să ajungă acasă, la familie, și nu să stea de vorbă cu psihologul”, revine el. Mai e și chestiunea că cei mai mulți psihologi sunt femei și, după ce au stat izolați 6 luni, le place mai mult să vorbească cu psihologi femei, adaugă psihologul Prisăcaru.

Sârbii ne-au vrut modelul psihologic. „Nu s-a putut”

În încheierea interviului nostru, Adrian Prisăcaru revine la modelul lui de asistență psihologică, pe care spune că l-a creat de la 0 și este unul „fiabil, funcțional, premiat la o sesiune de comunicări internaționale”. Unde mai pui că a fost„ solicitat ca model pentru sârbi”. Din păcate, „nu s-a putut adopta”.

 

×
Inchide