• Publicat:
  • Actualizat:
Interviurile Gândul

SINDROMUL NU. Curajul de a aduna bucăți de om. Linia dinaintea stresului posttraumatic. Interviu cu un psiholog militar. VIDEO

„În momentul în care îți vezi colegul omorât, sfârtecat practic în două de o mină antipersonal și ai curajul să te duci acolo și să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputință, nici oroare".

„În momentul în care îți vezi colegul omorât, sfârtecat practic în două de  o mină antipersonal și ai curajul să te duci acolo și să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputință, nici oroare”. O descrie care îți dă fiori, dar menită să ne convingă că psihologii militari nu iau de bun tot ce aud de la soldații care au trecut printr-o traumă, ci chiar știu că nu există simtomele necesare unui diagnostic de stres posttraumatic (TSPT). În acest caz, frica profundă. Maria-Magdalena Macarenco, psiholog militar încadrat la UM01783 Murfatlar, veteran și psiholog clinician, spune, la fel ca restul Armatei, că oficial nu există diagnostic de stres posttraumatic în rândul militarilor noștri întorși din Iraks sau Afganistan. Motivele, explică ea, sunt numeroase. Există, însă, o reticență din partea militarilor de a vorbi cu psihologul, la fel cum există și stigmatul societății care nu știe prea multe despre stresul posttraumatic. Este o greșeală să ții în tine o traumă sau să crezi că ești mai vinovat de simptomele de TSPT decât de o durere de cap. Psihologul a vorbit, într-un interviu acordat gândul, despre stres posttraumatic și îngrijirea psihologică din Armata română.

Într-o lucrare prezentată în Austria, în 2009 la congresul „NATO Wounds of War II” și semnată împreună cu șeful Laboratorului Psihologic al Statului Major General, col. Adrian Prisăcaru, M.M. Macarenco explica succesul Armatei în domeniul sănătății mintale astfel: „selecție atentă înainte de misiune; intervenție rapidă după un eveniment traumatic; fără medicamente; sprijin psihologic permanent pentru militari; evaluare psihologică timpurie și intervenție după detașare”.

Psih. Maria-Magdalena Macarenco // FOTO: Gândul

Ne-am întâlnit cu Maria Macarenco în această primăvară. A fost chemată la București de la unitatea din Murfatlar, unde lucrează ea de regulă. Dintr-o sală extrem de mică a Laboratorului psihologic, un birou cu două calculatoare la care militarii sunt testați uneori, am vorbit despre traume, despre stres posttraumatic, despre experiențele militarilor. Am început, însă, cu experiențele ei.

Maria Macarenco și-a dorit atât de mult să meargă și ea în misiune, încât s-a rugat pentru asta la Cozia. De ce? În primul rând, spune ea, pentru a se testa pe sine, a-și cunoaște limitele. „Pentru mine, cine pleca în misiune dădea dovadă de mare curaj. Pe de altă parte, era mare nevoie de experiența teatrului de operații. De aceea, mi-am dorit atât de mult să ajung acolo, să văd cum este, să văd cum mă descurc eu acolo, să văd cât de bine mă cunosc”. Experiența teatrului de operații era necesară și pentru interacțiunea cu militarii. Odată ce a fost acolo, cu ei, atitudinea lor față de ea s-a schimbat foarte mult. Nu mai știa presiunea misiunii doar din cărți, îi înțelegea mult mai bine: „Relația se schimbă, în primul rând dacă ai experiența de misiune și, în al doilea rând, dacă mergi alături de ei în misiuni de patrulare și în toate tipurile de misiuni pe care ei le exercită acolo. Ei vor căpăta încredere în tine și vor ști că ceea ce le spui este din experiență, și nu din cărți”.

ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU

„Nu am avut curaj să mă duc să-l văd. Asta m-a dezamăgit”

M.M. Macarenco a fost în două misiuni în Irak, între 2007 și 2009. Din misiunea din 2007, povestește cum s-a dezamăgit pe ea însăși când un coleg a fost rănit și a ajuns în spital. „Nu am avut curaj să mă duc să-l văd. Asta m-a dezamăgit. Eu m-am dezamăgit. Îl cunoșteam pe militarul respectiv, venea în consiliere la mine și pur și simplu nu am știut dacă ceea ce aș putea eu să-i spun ar fi fost ceea ce el ar fi avut nevoie să afle”, povestește psihologul.

„Nu sunt foarte deschiși”

Rupem firul amintirilor și vorbim despre atitudinea militarilor față de consiliere psihologică, față de psihologi, oameni ca ea, care vor să le spui, să li te deschizi: „Nu sunt foarte deschiși”, admite ea, cu referire la militari. „Prima reacție este să răspundă dezirabil. Adică să spună ce vrei tu să auzi”. O atitudine cu care s-a confruntat orice om „din exterior” care vine cu întrebări în Armată.

Timpul nu vindecă

Una dintre cele mai des întâlnite atitudini ale persoanelor care au trecut printr-o traumă puternică este să își țină trăirile pentru ele însele. De aici începe un cerc vicios. Ele nu își dau voie să proceseze ce au trăit; inhibată, trauma se acutizează; răspunsul la această traumă, stresul posttraumatic, devine și el cronic și afectează persoana și pe oamenii din jur pe toate planurile.

„Să ții în tine un eveniment traumatizant este o greșeală. Pentru că asta spune ceva despre persoana respectivă. Înseamnă că vrea să evite din nou să povestească despre situația respectivă și asta previne vindecarea. Nu poți să ții în tine și să speri că timpul le va rezolva. Timpul nu vindecă trauma. Este important să vorbești cu cei din jur, să te cunoști și să știi că, de fapt, tu, cel de acum, nu mai erai cel de dinainte. Este important ca cei din jurul tău să aibă curajul să îți spună: ‘noi te vedem schimbat, credem că ai nevoie de ajutor de specialitate sau măcar spune-ne nouă ce te supără, ce s-a întâmplat acolo, de fapt””, ne spune Maria-Magdalena Macarenco.

Confruntate cu NU-ul militarului întors acasă, care refuză să vorbească despre lunile de misiune, familiile au și ele nevoie de ajutor.

FOTO: Gândul

„Am fost contactată de familii, dar în foarte puține cazuri. Cred că am primit două mailuri sau trei de la soțiile militarilor care s-au întors din misiune. Mă întrebau cum să mai intre în relație cu soțul lor, pentru că el este schimbat și nu vrea să vorbească despre ce a trăit acolo”, povestește Macarenco.

Foarte important, se întâmplă foarte des ca simptomele unei tulburări posttraumatice să apară abia la întoarcerea din misiune. Acolo, creierul și corpul nu are timp fizic să se gândească la traumă, să analizeze. La întoarcere, odată cu relaxarea, detensionare, se observă că traumele nu au fost procesate.

Rușinea ta, trauma copilului tău

O moștenire istorică, a felului în care a fost înțeleasă trauma războiului în trecut, perpetuează sentimentul vinei. Din această vină, ajungem la tăcerea unui om care este rușinat. „Nu este vina ta că ai acele simptome, așa cum nu este vina ta că ai o durere de cap. Responsabilitatea nu este a militarului, căci vina nu este a militarului. Numai că s-a creat această asociere între venirea la psiholog cu vulnerabilitatea”, povestește psihologul militar.

În plus, mai există și așa-numita traumă secundară – ne-exteriorizată, netratată, ascunsă, trauma ta se va transfera și la cei din jurul tău: copii, soț, soție. O realitate valabilă pentru orice fel de traumă, nu doar cea militară. „Familia ta va suferi consecințele. Dacă refuzi să vezi că a apărut un simptom la tine, de obicei familia este victima secundară a acestei traume”, spune Macarenco.

Oficial, NU

În acest sistem de îngrijire psihologică a militarilor români cu care Armata se mândrește atât de mult, grație lipsei unor „probleme”, nu există niciun caz înregistrat de stres posttraumatic.

„Oficial, nu există cazuri de tulburare de stres posttraumatic”, ne răspunde psihologul, când adresăm întrebarea de care ne-am folosit în ultimul an în care am investigat stresul posttraumatic în România.

Într-un deceniu, cât este vechimea ei în MApN, Maria Macarenco nu a pus niciodată acest diagnostic și spune că are argumente pentru asta: „În primul rând, doar 5% din bărbați dezvoltă o tulburare de stres posttraumatic. Din aceștia, 80% au deja un istoric psihiatric, adică deja au o altă tulburare psihiatrică în antecedente. Spun că aceste lucruri explică în parte de ce în Armată nu sunt cazuri recunoscute oficial pentru că Armata selectează populația care merge în misiune. Iar noi nu mergem cu tulburări psihiatrice”.

În lucrarea „Psychological Support for the Romanian combat troops before, during and after deployment”, semnată de Macarenco și șeful Laboratorului psihologic al Armatei, col. Adrian Prisăcaru, intervievat și el de gândul, se menționează în rezumat că, după 7 ani de misiuni internaționale (anul prezentării lucrării este 2009), au existat „doar câteva cazuri de TSPT” printre soldații români. Pe urmă, este prezentat programul în patru pași în care sunt asistați psihologic militarii și cu care psihologii din Armată argumenetază sănătatea mintală ireproșabilă a soldaților: selecție psihologică foarte riguroasă; pregătire psihologică timp de trei luni înainte de misiune; asistență psihologică permanentă în timpul misiunii; evaluare psihologică post-misiune. La finalul descrierii acestui program, „puținele” cazuri din abstractul lucrării sunt iarăși zero (mai multe, aici).

Momentul în care îți vezi colegul sfârtecat de o mină

Pentru că suntem sceptici și întrebăm, în diverse forme, dacă este statistic, logic, matematic posibil ca, din 30.000 de militari, niciunul să nu fi dezvoltat tulburarea de stres posttraumatic, caz unic în rândul Aliaților, Macarenco ne dă exemple de militari care au trecut prin traume, dar nu au primit vreun diagnostic: „Am discutat cu ei și nu au toate criteriile necesare pentru punerea acestui diagnostic. Dincolo de faptul că trebuie să fii expus la o traumă, trebuie să experientezi acea frică intensă, oroare sau neputință. Or, cei mai mulți militari români care trec printr-o traumă ies din arborele decizional pentru tulburarea de stres posttraumatic încă din criteriul a), adică sunt expuși la traumă, dar nu simt frică, neputință sau oroare”, începe ea explicația.

„Pot să vă dau exemple de ce suntem siguri de lucrul ăsta și că nu luăm doar drept bun ceea ce ne spun ei că nu le-a fost frică: chiar nu le-a fost frică. În momentul în care îți vezi colegul omorât, sfârtecat practic în două de  o mină antipersonal și ai curajul să te duci acolo și să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputință, nici oroare. Asta face ca militarul respectiv, deși trauma este extrem de severă, să nu aibă tulburarea de stres posttraumatic. Cu toate că, evident, în ziua respectivă, au apărut reacții, dar nu se pune diagnosticul, pentru că, dincolo de ziua respectivă, nu au mai apărut alte simptoame. Bineînțeles, au apărut flashback-uri, a apărut o stare de greață automată – până la urmă, ce traumă e asta, este enormă – , flashbackuri declanșate de mâncarea de la popotă sau de carnea văzută de la popotă, care îi amintea de bucățile de carne strânse cu mâinile lui”, își încheie Macarenco răspunsul, o argumentație care nu le-a plecut deloc celor din departamentul de comunicare al Ministerului, care ne-au povestit ulterior că ar fi trebuit să întrerupă interviul din cauza exemplelor dure date de psiholog. Carnea sfârtecată nu face parte din imaginea uniformă.

Să râdem de traumă

Un mijloc de apărare al omului care a trecut printr-o traumă, spun psihologii, este și umorul. „Militarii români sunt ași în exprimarea umorului și este un mecanism de coping, de reziliență, dar, în același timp, este și un mecanism de apărare. Umorul este atât o resursă, dar și o apărare. După ce treci de trauma respectivă, să ai umor înseamnă că te aperi de durerea prin care ai trecut, dar înseamnă totuși și un nivel foarte ridicat de adaptabilitate”, explică Maria-Magdalena Macarenco.

Dincolo de NU, stigmatizare

Pe lângă NU – al militarului traumatizat, al civilului supraviețuitor al unui accident cumplit de mașină, al unui sistem mândru – , există o altă mare problemă: stigmatizarea. Nu doar în România, ci peste tot în lume, indiferent de nivelul de dezvoltare al unei societăți, există un grad mai scăzut sau mai ridicat de stigmatizare a oricărei probleme legate de sănătatea mintală.

De regulă, stigmatul merge mână în mână cu lipsa de informare: „Din nefericire, stigmatizarea există. Nu doar în mediul militar, există în societatea românească. Și în alte armate din alte state, că și ei se confruntă cu aceeași problemă legată de stigmatizare ca și la noi. Numai că eu cred că această problemă de stigmatizare se produce din cauza necunoașterii și a neinformării – cine poate să te condamne că ai dezvoltat un simptom după o traumă extraordinară? Doar o persoană care nu știe ce e aia traumă, tulburarea de stres posttraumatic și că, oricât ai încerca, resursele fizice și mentale se epuizează dacă nu adaugi ceva în schimb, dacă nu ai suport social”, crede interlocutoarea noastră din cadrul Armatei.

„Oamenii trebuie să știe. În toată societatea”, își încheie psihologul militar Maria-Magdalena Macarenco apelul la cunoașterea traumei.

 

Inchide