• Publicat:
  • Actualizat:
Interviurile Gândul

SINDROMUL NU. Românul și cojile lui: „Suntem un popor cu multe răni”. Interviu cu președinta Institutului de Traumă. VIDEO

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că noi suntem un popor cu multe răni - atât la nivel personal, cât și la nivel social, dar și la nivel național. Și noi negăm încă acest lucru sau încă nu suntem pregătiți să ne uităm la ceea ce ni s-a întâmplat cu adevărat, ca să ne eliberăm de această forță, chiar și a revoltei".

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât și la nivel social, dar și la nivel național. Și noi negăm încă acest lucru sau încă nu suntem pregătiți să ne uităm la ceea ce ni s-a întâmplat cu adevărat, ca să ne eliberăm de această forță, chiar și a revoltei”. Noi suntem un popor care nu merge, în proporție de 70%, niciodată la psiholog, dar ajunge la vraci, vrăjitoare și bioenergeticieni. Într-un interviu acordat gândul, Diana Vasile, președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei din București, vorbește despre traumele militarilor, dar mai ales despre rănile psihice ale românilor în general, răni pe care încă nu știm să le vedem și, mai ales, să le îngrijim. Dincolo de șocul războiului, sunt accidentele de circulație – una dintre marile probleme ale României -, sunt decesele în familie, divorțurile, bolile grave, violurile. Toate acestea sunt traume care pot să conducă la instalarea stresului posttraumatic (TSPT sau PTSD, în abrevierea de limbă engleză), o tulburare care, netratată, ne va schimba restul vieții și se va răsfrânge asupra celor din jurul nostru.

„Doare și noi nu vrem să ne doară”

Diana Vasile vorbește despre activitatea ei profesională de parcă ar repovesti un roman cu eroi. Interesul ei pentru ceea ce numește „cunoașterea profunzimii” umane s-a născut în timpului unui program de masterat în Psihodiagnostic și Psihoterapie, când l-a cunoscut pe expertul în traumă australian Francis Mcnab. În 1999, a plecat din țară, pentru a studia alături de el, în Melbourne, terapia traumei și psihotraumatologie. „De atunci, tot ce am învățat și tot ce am studiat a pus câte o cărămidă la toată construcția înțelegerii din punct de vedere psihologic al rănilor sufletești. Înțelegerea aceasta a schimbat un pic perspectiva mea asupra vieții mele și asupra vieții celor cu care am lucrat”, povestește Diana Vasile.

Această construcție, spune ea, a fost foarte plină de roade și, de aceea, și-a dorit să dezvolte în România această arie. „Oamenii se sperie foarte mult de suferință, este normal să se sperie de suferință, pentru că doare și noi nu vrem să ne doară. Numai că exact durerea aceasta ne transformă pe noi ca oameni – fie într-un sens rău, fie într-un sens bun. Uneori, noi ne rănim și îi rănim pe ceilalți fără să știm acest lucru. Merită să facem ceva să ne fie mai bine”, ne spune psiho. dr. Vasile, într-una dintre cele două camere puternic luminate și colorate ale Institutului pentru Studiul și Tratamentului Traumei, un ONG unic în România, pe care l-a înființat în 2010.

Despre răni și coajă. „Dacă nu ne-am rupe în felul acesta, am muri”

Diana Vasile este lector universitar, organizează cu orice ocazie workshop-uri pentru experți, dar și pentru „profani”, consiliază și vorbește pe unde poate – o predică atipică – despre răni. Ascultându-o vorbind, remarci înflăcărarea unui activist. Un activist pentru minte.

Ca să scape de etichetele convenționale, care ar putea să îi inhibe pe oameni, preferă rănile în detrimentul traumelor, cojile rănilor noastre psihice în schimbul stresului posttraumatic.

„Noi vorbim despre traume, dar oamenii nu cunosc foarte bine terminologia de traumă, dar înțeleg mai bine ideea de rană. Trauma e ca o rană în interiorul nostru, în interiorul psihicului nostru. Este o ruptură care se produce. De fapt, noi numim ruptura aceasta în limbaj de specialitate splitare sau disociere”, ne explică Diana Vasile. În cazul experiențelor traumatice, ruptura este absolut necesară. „Altfel, nu am supraviețui. Dacă nu ne-am rupe în felul acesta, am muri. Or, ruptura aceasta, dacă nu este vindecată la loc, ca orice rană, generează dificultăți ulterioare. Eu asemăn lucrul acesta cu coaja de la rană – coaja de la rană nu este țesutul nostru propriu și personal, este necesară, pentru că este singurul lucru care menține unitatea corpului”, continuă analogia psihologul. În felul acesta, adaugă ea, există și niște „coji psihologice”, mecanisme de protecție care inițial sunt generate ca să ne vindece, ca orice coajă. „Doar că noi, dacă nu ținem cont că acestea sunt doar coji și nu reprezintă esența noastră, capacitatea noastră sănătoasă, atunci le confundăm. Și fie le păstrăm, le întărim, le zgândărim – ceea ce facem foarte des și cu rănile fizice – , și atunci asta generează răni peste răni peste răni… și întârzie vindecarea, dacă nu chiar o blochează”, își încheie Diana Vasile comparația.

Portret de traumă. „Copleșiți de sentimentul de neputință”

Dincolo de aceste metafore care umanizează un domeniu altfel rece și impersonal, definiția de lucru a traumei pe care o folosește Vasile, inspirată din literatura germană de specialitate, este că trauma e o experiență în care noi, confruntați cu un pericol de viață și de moarte, „ne simțim depășiți, copleșiți de sentimentul de neputință, de abandon și de lipsă de apărare și care, pe termen lung, determină o înțelegere diferită despre sine, despre propria persoană și despre lumea în care trăim”.

Parte din această înțelegere cuprinde neputință, incapacitate, lipsă de soluții, chiar dacă noi credem despre noi că suntem foarte puternici, că suntem foarte capabili. Asta este o compensare a sentimentului de neputință”, precizează Diana Vasile.

Neputința și sentimentul de pericol merg întotdeauna împreună: „De aceea nici nu putem face nimic, pentru că sentimentul de pericol, că ne destructurăm, este foarte mare”.

Mai mult, nu întotdeauna trebuie să fie sentiment de pericol la adresa ta. Există un tip de traumă care se naște din asistarea la punerea în pericol a vieții cuiva.

Românii și traumele lor

Într-o țară în care aproape 70% din populație nu a fost niciodată la psiholog, în care, deși tot mai mulți dintre noi avem probleme psihologice, apelăm în continuare la vrăjitoare, vraci și bioenergeticieni, cât știm și cum ne raportăm la traumă?, o întrebăm pe Diana Vasile.

„Experiența mea în domeniul acesta ar putea fi sintetizată în câteva cuvinte: sănătatea mintală este văzută ca patologie, adică noi vedem simptomele, vedem tulburările, dar uităm sau negăm mai degrabă chiar și specialiștii în domeniu, negăm importanța experiențelor traumatice care au generat aceste simptome și această patologie. Și noi de multe ori ne ocupăm de depresie, ca o simptomatologie și ca o tulburare, ne ocupăm de alcoolism, de anxietăți și fobii – toate acestea au la bază experiențe traumatice”, răspunde psihologul. Foarte important, unele dintre experiențele traumatice care generează aceste tulburări sunt foarte timpurii.

„Cred că un lucru pe care l-am înțeles în ultimii ani este că, de fapt, impactul acestor traume timpurii este uneori mult mai mare decât cel al rănilor pe care noi le avem ulterior. De multe ori, rănile ulterioare sunt doar repetiții ale primelor experiențe – cele în calitate de copii foarte mici”, adaugă Diana Vasile.

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că suntem un popor cu multe răni”

În diverse interviuri pe care gândul le-a realizat cu militari români întorși din Irak sau Afganistan, ni s-a spus, sub o formă sau alta, vorbind despre traumele de luptă, că noi suntem mai puternici, noi suntem mai duri decât, spre exemplu, americanii.

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât și la nivel social, dar și la nivel național. Și noi negăm încă acest lucru sau încă nu suntem pregătiți să ne uităm la ceea ce ni s-a întâmplat cu adevărat, ca să ne eliberăm de această forță, chiar și a revoltei. Noi confundăm încă forța pe care o avem din revoltă, furie, supărare, cu forța noastră naturală, care vine din forța vieții pur și simplu”, este de părere Diana Vasile.

Sindromul NU: „Mi-e greu să cred”

Trecând de la răni la efectele acestora, cum ar fi stresul posttraumatic, psihologul confirmă problema identificată, în interviul acordat gândul, de fostul șef al Secției de Psihologie din cadrul Statului Major General, psih. dr. Edmond Cracsner. Este vorba despre lipsa unui diagnostic. Potrivit spuselor lui Cracsner, în mediul militar, deși un soldat se întoarce din misiune cu simptomele stresului posttraumatic, simptome identificate de psihologul militar, psihiatrii nu pun acest diagnostic. Situația nu este diferită nici în civilie, însă, susține Diana Vasile. La nivel de diagnostic, România suferă de Sindromul NU.

 „Este interesant că în România noi nu prea folosim ca diagnostic tulburarea de stres posttraumatic. Este mult mai ușor să identificăm depresia, să identificăm tulburările de anxietate, este mult mai ușor să diagnosticăm dependențele de substanțe care apar în urma experiențelor traumatice, pentru că TSPT-ul, tulburarea de stres posttraumatic, așa cum este descrisă ea în Manualul Tulburărilor Psihiatrice, este destul de greu să fie identificat. Sunt necesare cinci simptome, care nu întotdeauna apar împreună, asta neînsemnând că nu există o rană psihică în spate, ci doar că procesul traumatic s-a dezvoltat în așa fel încât s-a dus direct către o tulburare de tip depresie, anxietate, dependență”, explică psih. dr. Vasile.

Îi povestim de interviurile cu reprezentanții Armatei, în care se spune în repetate rânduri că militarii români nu au avut niciodată stres posttraumatic.

„Mi-e greu să cred”, reacționează ea la trauma inexistentă. „Îmi este greu să cred pentru că, în general, în lumea militară, soldații sunt confruntați cu pierderea vieții, măcar cu posibilitatea asta. Ei văd asta. Deci îmi este greu să cred că nu sunt afectați”, ne spune Diana Vasile.

„Vin mai degrabă rudele militarilor – copii și parteneri. Și au consecințe”

Psihologul accentuează că, și dacă nu există o tulburare de stres posttraumatic exact așa cum este ea descrisă în manual, „există răni, există consecințe, pe care militarii aceia le vor resimți, soțiile de militari le vor resimți, copiii de militari le vor resimți, familiile de militari le vor resimți – acest lucru pot să îl spun cu siguranță”. „Care sunt însă consecințele, modul în care acestea se vor îmbina și ce efecte vor avea ele asupra lor și asupra celor dragi – asta rămâne de văzut și cred că cei din lumea militară ar trebui să își asume aceste lucruri”, este mesajul Dianei Vasile pentru lumea militară.

De altfel, spune că, deși nu a lucrat foarte mult cu militari, a avut de-a face cu apropiații acestor militari, iar interacțiunea cu ei tinde să contrazică poziția Armatei.

„Ceea ce am observat este că vin mai degrabă rudele – copii și parteneri. Am lucrat cel mai mult cu copiii celor care au lucrat în Armată. Și au consecințe”, dă asigurări Diana Vasile.

„Teamă imensă, furie, dependență”

Aceste consecințe se manifestă prin vise, coșmarurile copiilor în care apar imagini trăite de părinții lor în timpul plecărilor. „Sunt dificultăți de relaționare, pentru că acești părinți, după ce au trecut prin război, au venit acasă transformați și s-au raportat foarte diferit la copiii lor – în primul rând pentru că au lipsit, dar pe urmă s-au manifestat „ciudat”, una dintre „ciudățenii” fiind izolarea, fie dependențele lor de alcool și medicamente, care au transformat cu totul relația, fie agresiuni”, descrie președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Un lucru care este greu de înțeles pentru noi, spune ea, și pe care vrea ca lumea să îl afle este că în momentul în care suferim o agresiune vom repeta această agresiune cu noi și ceilalți. „Este o iluzie să credem că n-o s-o facem. Și da, lucrând cu acești copii care au experimentat războiul în diverse maniere, au recunoscut în manierele lor de manifestare, fie comportare, fie ca trăire, părți din ce a însemnat teamă imensă, furie – aproape până la pierderea controlului – , dependență de toate tipurile”, mai spune psihologul.

Indiferent de cultură și de trecutul persoanelor, dependențele, mai ales de alcool, sunt printre cele mai comune consecințe ale netratării traumelor.

Stres posttraumatic la civili? „În special după accidentele de circulație”

Dacă în cazul militarilor spune că a întâlnit efectele traumelor mai ales la familii, care este situația în mediul civil? A întâlnit cazuri de TSPT?, o întrebăm. „Da, da. În special după accidentele de circulație am avut persoane care mi-au solicitat ajutorul, știind că lucrez în zona aceasta – sau alte tipuri de accidente: de tren, de muncă, decese, divorțuri, separări, abuzuri. Da, sunt cazuri”, este răspunsul ei. De fapt, oamenii nu vin la ea sau la Institutul pentru traumă pentru că au stres posttraumatic, pentru că au identificat simptome. De cele mai multe ori, nici nu știu ce problemă au, dar vin și cer ajutorul pentru că suferă. „Și este suficient”, subliniază Vasile.

Doliul, divorțul, violul, boala

Dincolo de accidentele de circulație, unde, din punct de vedere emoțional, toată lumea este victimă – inclusiv cel care a provocat accidentul – , moartea cuiva apropiat – doliul -, uneori chiar și divorțul, sunt alte experiențe traumatice care îi fac pe români să dezvolte TSPT. „Pentru că sunt cele mai sensibile răni din interiorul nostru”, explică psih. Diana Vasile. Ca orice punct sensibil, trebuie îngrijit. Ca orice rană, trebuie tratată și nu este vina noastră că o avem.

Pagina de Internet a Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei conține mai multe informații și testimoniale despre traumă, precum și detalii despre programul de terapie gratuită, asistare psihologică și seminarii.

 

Inchide