• Publicat:
  • Actualizat:
Puterea Gândului

Abraham și Ibrahim

Încă de pe vremea când se afla în umbra vicleanului Yasser Arafat, Mahmoud Abbas a fost un personaj nesofisticat, echilibrat, cu opinii ferme
Încă de pe vremea când se afla în umbra vicleanului Yasser Arafat, Mahmoud Abbas a fost un personaj nesofisticat, echilibrat, cu opinii ferme

Încă de pe vremea când se afla în umbra vicleanului Yasser Arafat, Mahmoud Abbas a fost un personaj nesofisticat, echilibrat, cu opinii ferme. Cvartetul pentru Orientul Mijlociu (Uniunea Europeană, ONU, SUA și Rusia) i-a privit cu entuziasm ascensiunea politică, punându-și speranțele în liderul palestinian previzibil și deschis dialogului. Timpul însă a ieșit din țâțâni (vorba lui Shakespeare), iar personajul cumsecade, mai curând șters, pe care Ariel Sharon îl poreclise „Puiul fără pene”, e pe punctul de a deveni, în penuria de lideri, o figură importantă a întregii lumi arabe. Cererea sa de aderare la ONU (depusă în ciuda presiunilor enorme venite mai ales din partea Statelor Unite) și discursul rostit vineri în fața Adunării Generale, îl proiectează ca figură-reper într-o primăvară prelungită, bântuită de intemperii.

Cu ce a reușit președintele Autorității Palestiniene să stârnească aplauze vineri, de la tribuna oficială a sălii de ședințe? Hotârât lucru, nu cu retorica. Pe un ton mai degrabă egal, citindu-și speech-ul, a denunțat „politica de colonizare” a Israelului. „Ne aflăm la tribuna Adunării Generale, fapt ce demonstrează că nu vrem să delegitimăm Israelul, ci numai colonizarea, apartheidul”. Și-a permis să așeze un diez patetic doar înaintea frazei: „Poporul nostru așteaptă răspunsul lumii întregi. Noi suntem ultimul popor de pe planetă aflat sub ocupație!”.

Deloc agresiv, mai degrabă îngrijorat, Abbas a revenit în câteva rânduri asupra disponibilității pentru dialog a părții palestiniene: „Am apelat la toate contactele oficiale, pentru a ne asigura că propunerile noastre au fost primite, dar aceste eforturi s-au lovit ca de o stâncă de încăpățânarea israeliană (…) Suntem gata să revenim imediat la negocieri, pe baza dreptului internațional și cu condiția opririi totale a colonialismului”. Răpunzând reproșurilor americano-israeliene că demersul său la ONU este unilateral – (remarc absolut în treacăt faptul că și demersul Kosovo la ONU a fost tot unul unilateral, dar atunci Statele Unite aveau opinii diametral opuse) – a declarat, permițându-și unul dintre puținele accente polemice: „Tot ceea ce face Israelul constă în măsuri unilaterale (…). Armata israeliană este cea care decide confiscarea pământurilor noastre, accesul la apă”. Dar, a adăugat, „noi întindem mâna. Să lucrăm pentru a construi un viitor al păcii. Să construim punți de dialog în loc de ziduri” (prima frază urma să-i prilejuiască premierului israelien o adevărată furtună stilistică). Concluzia, exprimată răspicat: Autoritatea Palestiniană „este decisă să respingă toate formele de violență, inclusiv terorismul de stat. Noi respectăm acordurile semnate de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei și Israel”.

A urmat discursul lui Netanyahu, pe care și-l poate trece liniștit în palmares. Rostit liber (rareori și doar din rațiuni de augmentare a efectului își cobora ochii pe notițe), într-o engleză impecabilă, cultivată, premierul s-a dezlănțuit într-o retorică strivitoare. Nu i-a scăpat nimic, și-a speculat magistral toate șansele. Leit-motivul a fost acela al întinderii mâinii: am întins-o tuturor cu 63 de ani în urmă, o întind și acum, în numele poporului evreu. „Întind mâna popoarelor din Egipt și Iordania, cu reînnoită prietenie (…) O întind poporului turc (premierul Erdogan încă mai așteaptă scuze în legătură cu raidul comandourilor israeliene de anul trecut, n.m.)… o întind popoarelor din Libia și Tunisia, cu admirație, pentru că doresc să-și construiască un viitor democratic… Întind mâna popoarelor din Siria, Liban și Iran, cu venerație față de curajul unora care luptă împotriva oprimării brutale. Dar, mai ales întind mâna poporului palestinian, împreună cu care căutăm o pace trainică…” După această captatio benevolentiae, Bibi a atins ca un virtuoz toate corzile sensibile, reiterând vechile și inflexibilele sale convingeri. A început prin a pune la îndoială chiar gazda – Organizația Națiunilor Unite: „Prin urmare, aici, la ONU, majoritățile mecanice pot decide orice. Pot decide că soarele apune în vest sau că răsare în vest”. Ca să fie încă și mai convingător, l-a pomenit (o face de câte ori simte că poate impresiona) pe rabinul din Lubavich (un fel de călugăr Vasile al președintelui Constantinescu, doar că înțeleptul invocat de Bibi nu e deloc un personaj fictiv): „În 1984, când am fost numit ambasadorul Israelului la ONU, l-am vizitat pe marele rabin din Lubavich. Mi-a spus (și nu vreau în nici un chip să vă aduc vreo ofensă, doamnelor și domnilor, relatându-vă o experiență proprie – știu că sunt multe persoane onorabile aici, multe persoane capabile și de bună credință, care slujesc interesele națiunilor lor)… Iată ce mi-a spus rabinul. Mi-a spus: vei servi într-o casă a multor minciuni. Apoi, mi-a spus: amintește-ți că, până și în cotlonul cel mai întunecat, lumina unei singure candele poate fi zărită până departe (…) Și chiar și aici, în Adunarea Generală, adevărul poate răzbi uneori” (un frumos joc de cuvinte – the truth can sometimes break through). „Astăzi – a continuat Netanyahu – sper ca lumina adevărului să strălucească, fie și pentru câteva minute, într-o sală care prea multă vreme a fost un loc al întunericului pentru țara mea”.

Ce adevăr a ținut premierul israelian să-l facă auzit? Acela că Israelul vrea pace, dar nu prin rezoluții unilaterale ale ONU, ci la masa tratativelor. Adevărul că „Israelul vrea pace cu un stat palestinian, în timp ce palestinienii vor un stat fără pace”. Apoi, Netanyahu a fandat înainte, cu eleganță de spadasin: „Președintele Abbas tocmai a afirmat pe acest podium că palestinienii sunt înarmați doar cu speranțele și visurile lor. Mda, speranțe și visuri, și 10.000 de rachete sponsorizate de Iran, ca să nu mai vorbesc de râul de arme letale care plutește în Gaza dinspre Sinai, dinspre Libia și dinspre alte părți”. În fine, care e ideea? „Palestinienii trebuie mai întâi să încheie pacea cu Israelul și apoi să-și capete propriul stat (…) Odată semnat tratatul de pace, Israel nu va fi ultima țară care va salute un stat palestinian ca nou membru al ONU. Vom fi prima țară!”. Iscusitul Bibi și-a încheiat discursul în apoteoză: „O veche vorbă arăbească spune că nu poți aplauda cu o singură mână. Ei bine, la fel e și cu pacea. Nu pot face pace singur. Nu pot face pace fără dumneavoastră, domnule președinte Abbas (…) Amândoi suntem fiii lui Abraham. Poporul meu îi spune Abraham. Poporul dumneavoastră îi spune Ibrahim. Impărțim același Patriarh. Să împlinim, deci, viziunea lui Isaia: poporul care umblă în beznă va vedea o lumină mare. Să facem din lumina aceea, lumina păcii” (citatul din Profetul Isaia a fost rostit în ebraică).

Frumoase cuvinte, nobile idealuri, minunate angajamente din ambele părți… Și totuși pacea e mai departe ca niciodată.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA FACEBOOK GÂNDUL

Inchide