Absurdul posibil

George Friedman a vizitat România, ultima oară în primăvara anului trecut. Atunci,  în cadrul unei prelegeri susținute sub înaltul patronaj al Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, a emoționat auditoriul, declarând: „România trebuie să fie responsabilă de propria soartă. Nu există altă cale, NATO și Uniunea Europeană nu vor avea grijă de voi”. Cei care s-au opărit ascultând acest adevăr urmau să mai treacă printr-un șoc: scutul de la Deveselu nu e nimic mai mult decât un simbol.

Dar nu aceste opinii ale lui Friedman ne interesează acum. Vreau să vă dau o mostră – foarte interesantă – de analiză geostrategică, așa cum apare în cartea „Următorii 100 de ani”, publicată în 2009 (tradusă și la noi, de Editura Litera, în 2012).

O singură precizare, înainte de a intra în substanța analizei: nu trebuie să vă îndoiți că George Friedman vede Statele Unite ca singură mare putere și în următoarea sută de ani.

Medicul pediatru Mihai Craiu, despre copiii care stau în casă: „Am văzut o mulțime de manifestări…”

În deceniul 2010-2020, „coșmarul strategic al Rusiei în zona baltică” va atinge apogeul, previzionează autorul. Iată de ce: „În timpul Războiului Rece, distanța de la Sankt Petersburg la linia de front a NATO era mai mare de 1600 de kilometri. Astăzi (reamintesc, cartea a fost publicată în 2009), e de 110 kilometri (…) Cele trei țări baltice au fost cândva membre ale Uniunii Sovietice. Fiecare a devenit independentă după căderea comunismului. Apoi, pe rând, au intrat în NATO (…) Europenii sunt prea adânciți în ciclul lor decadent de existență,  ca să mai aibă energia de a profita de situație. Rușii nu-și vor risca, totuși, propria securitate națională, bazându-se pe asta (…) Includerea țărilor baltice, alături de Polonia, în NATO, a mutat granițele NATO extrem de aproape de inima Rusiei. Pentru o țară ca Rusia, invadată de trei ori în ultimii 200 de ani, nu se pune problema să se liniștească la presupunerea că NATO și membrii săi nu reprezintă o amenințare. Din punctul de vedere al rușilor, poarta principală de invazie a țării este nu doar larg deschisă, dar se află în mâinile statelor ostile. Țările baltice nu i-au iertat niciodată pe ruși, pentru că le-au ocupat.

Polonezii sunt la fel de supărați și nu au nici cea mai mică umbră de încredere în intențiile Rusiei. Acum, că sunt membre NATO, țările acestea formează linia de front (…) Or fi rușii paranoici, dar asta nu înseamnă că nu au inamici. De aici poate porni orice confruntare. Rușii pot trăi cu o regiune baltică neutră. Trăind însă alături de o regiune baltică membră NATO, se confruntă cu un risc pe care, pur și simplu, nu și-l pot asuma (…) Polonezii vor spijini țările baltice. Rușii vor atrage Ucraina în alianța lor cu Belarus și vor masa forțe de-a lungul întregii granițe poloneze și înspre sud, până la Marea Neagră. În acel moment, rușii vor încerca să-i neutralizeze pe baltici (…)”.

Despre ceea ce ne interesează acum (repet, cartea e publicată în 2009): „Ucraina și Belarus sunt de mare importanță pentru rusi. Dacă aceste două țări ar cădea în mâinile inamicilor – de exemplu, prin aderarea la NATO – Rusia ar fi în  pericol de moarte. Moscova se află la circa 320 kilometri de granița cu Belarus, iar Ucraina la mai puțin de 320 kilometri de Volgograd, fostul Stalingrad. Rusia s-a apărat împotriva lui Napoleon și a lui Hitler prin distanțele mari care despărțeau granițele de centrul țării. Fără Belarus și Ucraina, acest element-cheie se pierde, căci nu mai există destul teren care să ducă la moartea inamicilor. Desigur că este absurd să ne imaginăm că NATO ar reprezenta o amenințare pentru Rusia. Dar rușii gândesc în etape de câte 20 de ani și știu cât de repede devine absurdul posibil”.

O ultimă frază, care merită citită de câteva ori: „Indiferent ce va face restul Europei, Polonia, Cehia, Ungaria și România vor rezista avansurilor Rusiei și vor fi gata să accepte orice înțelegere cu Statele Unite pentru a câștiga sprijinul acestora”. Gata să accepte orice înțelegere, cu excepția Poloniei – îmi vine să adaug.