• Publicat:
  • Actualizat:
Puterea Gândului

Copil Pur

Copil Pur
Era imposibil să-mi dau seama ce vârstă are Jun Ko. Micuță, o figurină de porțelan, ca mai toate japonezele, putea fi oriunde între 18 și 39 de ani. Mâinile îi miroseau a ceai verde.

Era imposibil să-mi dau seama ce vârstă are Jun Ko. Micuță, o figurină de porțelan, ca mai toate japonezele, putea fi oriunde între 18 și 39 de ani. Mâinile îi miroseau a ceai verde. Când mă durea capul, și mă durea des, mă punea să închid ochii și mi-i apăsa cu degetul mare și arătătorul – prima dată m-am speriat că-mi ies din cap. După aceea îmi făcea un masaj, de fapt nu masaj, mă atingea pur și simplu pe tâmple și pe ceafă. Și, în sfârșit, îmi punea ambele mâini pe gât și mă strângea ușor, apăsând niște puncte numai de ea știute. Mă cuprindea o senzație de cădere lină în gol, de abandon plăcut, nu mai aveam corp, cădeam în mine însumi așa cum visam în copilărie. Jun Ko se oprea întotdeauna când eram pe punctul de a-mi pierde cunoștința.

Pe urmă, mă stăpâneam cu greu să nu fac niște sărituri în pasul ștrengarului, prin săli de hotel – eram plin de energie ca o cobră ridicată în coadă.

La o săptămână după ce mă preluase de pe aeroportul Narita și mă purtase pe la toate instituțiile trecute în program, Jun mi-a spus că înțelege în sfârșit ce e acela un ziarist: un ins care pune tot timpul „obnoxious questions”, întrebări nasoale. Vorbea o engleză de Forsyte Saga, fusese șase ani la Oxford, când deschidea gura parcă eram la film. Aș fi ascultat-o ore în șir, dar nu era vorbăreață, spunea întotdeauna ce și cât trebuia. Jun Ko înseamnă Copil Pur.

Prima dată când m-a băgat cu adevărat în seamă a fost la kendo. M-a dus pe un podium pe care stătea cu picioarele încrucișate un bătrân ras în cap. În fața noastră se deschidea o sală de lupte în care perechi în armuri-kimono întunecate și ușoare, cu casca ovală trasă pe față, se atacau cu ciomege de bambus. Jun i-a explicat moșului ce caută un ziarist român pe acolo. Moș Vreme n-a zis nimic preț de câteva minute. Pe urmă mi-a transmis o întrebare scurtă, mai lungă în engleza lui Jun: care ți se pare cel mai bun? De fapt, nu cel mai bun, cel mai adecvat, appropriate, potrivit, s-a corectat Jun.

M-am holbat îndelung la luptători. Erau toți îndemânatici și iuți ca niște manguste. În acțiune nu prea puteam să-i deosebesc. Unul, însă, stătea altfel când stătea. Ceilalți păstrau o anume încordare în poziția de așteptare, unghiurile corporale arătau tensiune, se simțea strângerea mâinii pe ciomag. Tatsuya ăsta al meu era complet relaxat, dormea în picioare, nu strângea bățul în mână, parcă era Federer înainte de a servi. Al șaptelea din rândul doi. Moș Vreme m-a privit, a schițat o boare de zâmbet și mi-a oferit o ceașcă cu ceai. Cel pe care îl alesesem era instructorul instructorilor polițiștilor din Yokohama. Când și-a scos casca și a salutat, am aflat și vârsta lui Tataie Tatsuya: 75 de ani, mai bătrân ca mine, a zis Moș Vreme.

Simți lucruri. Chiar așa a zis, că simt lucruri? am întrebat-o pe Jun. M-a privit pentru prima oară în ochi mai mult de o secundă: nu, nu el a spus asta, Kezio, eu spun. Am întrebat-o de ce mă numește Kezio, ce înseamnă asta în japoneză? A zis că nimic, dar n-am crezut-o.

Momentul în care Jun a refuzat să-mi mai pună mâinile pe gât n-a întârziat să vină. „Devine un fel de drog pentru tine. Nu te mai doare capul, te prefaci ca să-ți fac asta”. Corect, copilă pură a soarelui răsare. Așa că am rugat-o de-a dreptul, întrebându-mă dacă își dă seama că ritualul ăsta e aproape sex pentru mine. N-a vrut și pace.

Sâmbăta n-aveam program. M-a dus pe răspunderea ei, în afara circuitului oficial, la un templu al sectei zen din care făcea parte. Călugări în rase portocalii, încinși cu șnururi negre, groase, m-au instruit să intru întotdeauna într-o încăpere numai cu un anume picior în față, nu mai știu dacă stângul sau dreptul. M-au pus să mă dezbrac la piele și mi-au dat și mie un halat portocaliu și un șnur.

Apoi ne-am dus cu toții, eram vreo 20 de inși, într-o încăpere cu un perete lipsă care dădea spre o pădurice de bambus. Afară erau zero grade, fulguia, firește că m-a luat frigul, eram în picioarele goale, doar cu halatul ăla pe mine. Jun n-avea nicio treabă. Au început toți să citească cu glas tare, intonat, din niște cărticele. Era un soi de litanie, părea că spun toți același lucru, dar poate mă înșelam.

Șeful cenaclului, un mititel cu barbă și mustață, legat la cap, a început să bată rar într-un soi de tobă mare, scoțând totodată și niște urlete modulate.

Eu n-aveam cărticică, așa că stăteam și mă uitam. Jun mi-a făcut semn să cânt și eu. M-am străduit cât am putut să imit ce auzeam și după vreo zece minute cred că învățasem tânguielile.

Brusc, am realizat că nu mai simțeam deloc frigul mușcător. Parcă eram într-o cameră încălzită.

Să ne înțelegem: nu sunt paranormalist, extrasenzorialist, nu cred în spiritism, astrologie, magie, telepatie și în dragoste dincolo de mormânt. Sunt un raționalist înrăit, pe care, totuși, când era mic și îl durea capul, bunica îl descânta cu scuipat la tâmple și încheia întotdeauna așa: „Să rămâi curat, ca argintul strecurat”. Și ăsta era un descântec, unul colectiv, care îmi luase frigul cu mâna.

După ce ne-am întors în camera de oaspeți, m-am apucat să-l întreb pe călugărul care ne avea în grijă, deși nu părea să aibă mai mult de 15 ani, despre energie sonoră, frecvențe, microunde sau infrasunete. Jun traducea cât putea ea de bine. Little Buddha nu părea deloc încântat de subiect. M-a privit dezaprobator când am luat un bol cu ceai de pe podea. Fiindcă îl luasem cu o mână. Mi-a prins palmele și mi le-a potrivit pe bol închipuind un soi de potir. Orice lichid vei bea, așa să-l bei întotdeauna, cu ambele mâini. Și șprițul? bineînțeles că mi-a trecut imediat prin cap. Cum dracu să bei șprițul cu două mâini?

După care, Little Buddha s-a pornit să-mi țină o lecție despre zen și a încheiat așa, după vreo jumătate de ceas: „Fiecare întrebare este un răspuns”. Am înțeles că trebuie să zic și eu ceva ca să vadă că n-a vorbit degeaba.

Ce parte din om ar tăia o floare? N-a priceput. Dacă florile și-ar oferi unele altora oameni, cu diverse prilejuri, ce părți din zișii oameni ar tăia ca să facă un buchet? i-am repetat rar, didactic, întrebarea asta pusă cândva de Nichita Stănescu.
Amazing, you`re a zen master! mi-a tradus Jun bolboroseala și plecăciunile cu mâinile împreunate ale băiețandrului. Sunt, pe naiba, m-am scos cu Nichita.

În seara de dinainte ca Boeingul imens să mă ia acasă, am stat până târziu cu Jun Ko. Cred că băusem o vadră de saké, fără să mă amețesc prea tare. Am făcut o ultimă încercare, mai lipsea doar să-i cad în genunchi. Dădea din colț în colț, se uita în toate părțile.

Și dintr-o dată m-a privit drept în ochi. Kezio, a spus, Kezio. Mi-a luat mâinile și mi le-a pus încet pe lujerul ei de gât alb. Mi-a potrivit milimetric fiecare deget. Apoi și-a pus și ea mâinile pe gâtul meu. Am gemut scurt.

Privește-mă în ochi, mi-a spus, nu înceta nicio clipă să mă privești în ochi, altfel nu mă pot opri la timp și murim.

Inchide