Marian Sultănoiu
23.04.2012
Puterea Gândului

Cu Bute e ceva putred

Cu Bute e ceva putred
Mulți se declară nemulțumiți de victoriile „prea curate" ale lui Lucian Bute. Fără tumefacții, fără cucuie, fără arcade sparte. „Bă voi vreți sânge. Asta vreți voi, sânge. Să ni se ia capetele, vreți!", ar spune Mitică Dragomir, într-unul din puseele sale isterice.

Mulți se declară nemulțumiți de victoriile „prea curate” ale lui Lucian Bute. Fără tumefacții, fără cucuie, fără arcade sparte. „Bă, voi vreți sânge. Asta vreți voi, sânge. Să ni se ia capetele, vreți!”, ar spune Mitică Dragomir, într-unul din puseele sale isterice.

La urma urmei, ce rost are un meci de box, dacă finalul nu te prinde cu fața zdrențe, dată pe răzătoarea de tablă și fezandată cu tocătorul de vinete. Care-i chichirezul să rămâi în picioare și să dai interviuri, cu căștile pe urechi, la finalul partidei, în loc să te duci acasă cu fața de Halloween, ca să-ți sperii nevasta și copiii precum Paul Newman în „Rocky Graziano”?

Cu Bute e ceva putred. Au simțit-o și americanii de la ESPN.com care, ironici, pun la îndoială talentul și izbânzile campionului român. „Încă nu știm dacă Bute e chiar e atât de bun pe cât o arată statistica” au spus ei, transmițându-i că îl așteaptă să boxeze cu unul precum Ward și „că nu cumpără o luptă în care cei doi pugiliști sunt prieteni”. Mai mult, am delaționa noi: Johnson i-a fost „sparing”, în vară, lui Bute.

Au dreptate și americanii – campionul român are doar 30 de victorii în 30 de partide și numai 24 de KO-uri. De toată jena. Și, pe urmă, nu și-a apărat centura decât de nouă ori. Și cu cine… „Cu tot felul de no name” spun unii creștini. Mulți campioni au suferit că nu pot lupta cu Bute, din motive absolut obiective. Vă amintiți declarația lui Pavlik după ce a refuzat de două ori confruntarea:”Nu merg să lupt cu un stângaci, pe alune”, a spus americanul, făcând referire la bursa de numai 1,3 milioane de dolari.

N-am să devin patetic și telenovelist, invocând aici lipsa de fair-play. Nici trăirile doamnei Bute, mama lui Lucian, făcându-și cruci cu atât mai largi, cu cât vuietul mulțimii scapă mai puternic pe fereastra cârciumii din Pechea. N-am să spun nimic despre lacrima lui Bute, tatăl, ștearsă, la repezeală, cu dosul palmei umflate de încleștări spasmodice, odată cu fiecare croșeu trimis de Lucian. N-am să vorbesc despre fățărnicia românului, care își îngroapă pe rând, în bârfă și venin, toți marii campioni, și nici despre șabloane și stereotipii de genul: „cel mai bun ambasador al României”, „drapelul național” „sânge și sudoare”, gândindu-se la țara lui…”, bla-bla, bla-bla.

Imaginea mea despre Lucian Bute este una cât se poate de limpede și descărcată de stări: copilul care a vrut să-și depășească propria condiție, căruia nu i s-a dat nimic de-a gata, care a pus osul – dacă nu toate oasele – la treabă, un om care a muncit enorm, atunci când alții descopereau „binefacerile” democrației originale, care a renunțat, până la urmă, la tot, pentru a performa într-un sport infernal.

Nu-l putem face vinovat că nu-și lasă adversarii să-i spargă fața. Nu e vina Interbox că-l antrenează și îl manageriază așa cum nimeni n-ar fi făcut-o în România. Nu e vina organizatorilor că multe vedete incontestabile ale boxului mondial evită, încă, să-l întâlnească în ring. Și, mai ales, nu e vina românului că are o infinită doză de bun simț și că nu se dă în spectacole grotești, ca să pară mai simpatic.

Iar dovada faptului că Bute își face treaba serios, dincolo de toate suspiciunile și îndoielile unora dintre români și ale câtorva americani, este chiar declarația lui Johnson la finalul întâlnirii. „Am câștigat lupta. L-am făcut KO cu o singură mână”, a spus jamaicanul. Și s-a întors pe partea cealaltă…

Inchide