Cum am instigat la flegmarea în față a d-lui Patapievici

Cum am instigat la flegmarea în față a d-lui Patapievici
Nu mă încearcă nici cea mai mică dorință de a scrie ceva în legătură cu dl H. R. Patapievici. Însă viața în presă mi-o mai duc, încă. Prin urmare, nu pot face abstracție de afirmațiile la adresa subsemnatului pe care le produce public domnul în cauză

Nu mă încearcă nici cea mai mică dorință de a scrie ceva în legătură cu dl H. R. Patapievici. Însă viața în presă mi-o mai duc, încă. Prin urmare, nu pot face abstracție de afirmațiile la adresa subsemnatului pe care le produce public domnul în cauză. Conferențiind la Cluj, a zis așa: „Pentru mine, un eveniment crucial a fost publicarea în două numere din revista „22″ a articolului „Regimul Iliescu: un portret”. Acest articol a atras un denunț împotriva mea din partea Departamentului pentru Apărarea Constituției din SRI, care a găsit înțelegere la SPP, care pe atunci îl servea pe președintele în funcție, Ion Iliescu.” […]

„Lucrurile s-au stricat pentru că am publicat volumul „Politice”. Volumul conține niște scrisori către Alexandru Paleologu care au fost judecate de unii oameni de bună-credință, dar care trăiesc în paradigma naționalistă, ca fiind inacceptabile (pentru a spune cel mai puțin lucru), iar de alții, ca fiind ceva pentru care persoana mea ar trebui să dispară. Clujului îi aparține inițiativa remarcabilă – șapte profesori universitari din Cluj au adresat Ministerului Justiției, în 1996, o scrisoare în care s-a cerut retragerea cetățeniei mele. N-a avut nici o urmare, dar a existat această inițiativă – șapte oameni importanți de la „Babeș-Bolyai” s-au gândit că trebuie să facă ceva cu acest individ.

N-au fost singurii. Un jurnalist foarte influent, Cristian Tudor Popescu, a considerat și el că „așa nu mai merge” și, pe prima pagină din „Adevărul” – care vindea pe vremea aceea între 200.000 și 400.000 de exemplare, o epocă în care, să nu uitați, „România Mare” vindea 500.000 de exemplare -, am fost denunțat ca fiind un om lipsit de sentiment patriotic și, mai mult, lipsit de sentimente umane pur și simplu. El argumenta în felul următor – „Dom”ne, nici mie nu-mi plac multe lucruri de la poporul ăsta, dar eu măcar îl iubesc. Dar Patapievici nu-l iubește”. Și-am fost denunțat, prin urmare, ca ăla care nu-l iubește pe poporul român.

Ei bine, acest denunț făcut pe prima pagină a unui ziar care se vindea în sute de mii de exemplare, plus figura mea juvenilă, cunoscută de la emisiunile lui Iosif Sava, a produs următoarea întâmplare. Mă întorceam de la piață, cu două sacoșe în mână. Tudor, băiatul meu, era în stânga, iar soția mea, în dreapta. Era duminică. Un cetățean – nu părea agresiv – s-a uitat la mine și mi-a spus: „Sunteți domnul Patapievici?”. Și eu, prost, am zis „Da”. „- Atunci meritați asta”. Și m-a scuipat în față. Experiența este interesantă. Pentru cei care nu au primit vreodată o flegmă cleioasă pe obraz, ca să simtă cum se scurge pe buze și cum trebuie, cu mâna ta, să iei chestia aia de pe fața ta și s-o înlături, lucrul merită menționat pur și simplu pentru a înțelege încărcătura morală a acestui act”.

Scriu cele ce urmează și ca pe un curs scurt despre dezinformare, manipulare și perfidie.

• Procedând ca un profesionist al domeniului, dl Patapievici mă pune – „n-au fost singurii” – alături de profesorii de la Cluj care ceruseră să i se anuleze cetățenia română. Fals cu premeditare: n-am cerut niciodată nimic, nimănui, în legătură cu domnul H.P., cu atât mai puțin ridicarea cetățeniei.
• „un jurnalist foarte influent”. Dl H.P. alege cuvântul cu socoteală și perfidie: influent, dincolo de sensul influențării cititorilor, sugerează relații speciale pe care le-ar avea respectivul cu cercuri înalte din politică, administrație, servicii secrete, care îi „întăresc” scrisul. Ceea ce subsemnatul nu a avut niciodată.
• „a considerat și el că >”. Minciună. N-am considerat nimic în legătură cu „mersul” d-lui H.P. Articolul meu era polemic și atât, nu reclama în niciun fel împiedicarea d-lui H.P. șă-și vadă de drumul său.
• „Adevărul – care vindea pe vremea aceea între 200.000 și 400.000 de exemplare, o epocă în care, să nu uitați, România Mare vindea 500.000 de exemplare”. Se induce în felul acesta o legătură „ideologică” între subsemnatul și foaia lui C.V. Tudor, prin „mijlocirea” Adevărului și a tirajului. Mi-am exprimat de nenumărate ori constant și consecvent, disprețul și scârba față de foaia respectivă, de la care am primit în schimb, ani în șir, cele mai abjecte insulte și calomnii. Dar dl Patapievici știe prea bine cum pot fi prostiți oamenii în față și pe la spate.
• „am fost denunțat”. Frumos. Dezinformatorul H.P. întinde un arc peste vorbe. Mai sus spusese că SRI făcuse un denunț împotriva lui. Acum, iacătă că făcu același lucru și (ridicare cetățenie, jurnalist foarte influent, prima pagină, Adevărul, România Mare, 500.000 ex.) Cristian Tudor Popescu. Dl H.P. numește denunț un articol apărut într-un ziar în care comentam critic un fragment dintr-o carte a sa, publicată. Nu făceam nicio „dezvăluire” în legătură cu persoana d-lui H.P. Scriam doar că nu sunt de acord cu el și îmi argumentam poziția. Și dl H.P. știe foarte bine asta, mai ales că am discutat despre articolul meu după o emisiune împreună la TVR și părea că ne-am deslușit. Încă un fals premeditat cu ticăloșie.
• „El argumenta în felul următor – >” Dl H.P. rezumă astfel articolul meu, într-un limbaj („dom`ne”, „de la poporul ăsta”) menit să sugereze imaginea unui mârlan naționalist, ignar și agramat, care l-a „condamnat” pe el, intelectualul „cu figură juvenil-copilărească”, cum se autodescrie.
• Dl H.P. încheie operațiunea „Executorul meu, CT Popescu” relatând cum a primit pe stradă o flegmă în față de la un cetățean. Asta s-a produs, indubitabil, afirmă dl H.P., din cauza denunțului lui (ridicare cetățenie, jurnalist foarte influent, prima pagină, Adevărul, România Mare, 500 000 ex., denunț, dom`ne, de la poporul ăsta) CT Popescu. Aici dl Patapievici împinge sus de tot maneta prostirii în față, considerând că prea puțini dintre ascultătorii săi își vor pune întrebarea logică: dar cetățeanul care l-a scuipat – și care l-a întrebat doar cum îl cheamă – nu putea să citească pur și simplu cartea „Politice” a d-lui Patapievici și nu (numai) articolul meu ca să-și adune flegma în gât?

În concluzie, prin metodele pe care le-am descris, dl H.P. vrea să lase în mintea receptorilor săi imaginea unui CT Popescu national-comunist, neosecurist, turnător, necioplit, agramat, călău al lujerului de crin H.R. Patapievici.

Nu-mi rămâne decât să reproduc articolul meu de atunci din Adevărul și să vă las pe dvs, cititorii, să judecați.

Cum să ne descotorosim de poporul român

„Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei : o umbrã fãrã schelet, o inimã ca un cur, fãrã șira spinãrii”. Citiți încã o datã. Faptul cã un om poate gândi în astfel de termeni nu este în sine un lucru grav: în perioada pubertarã fetele pot avea vise erotice cu subiect propriul lor tatã, iar bãieții cu mama. Dacã sînt normali, la trezire încearcã o senzație violentã de respingere, un soi de scîrbã dureroasã, greu suportabilã. Faptul cã astfel de fantasme oribile iau naștere în creierul uman, nu înseamnã cã trebuie considerate altceva decît sînt : niște furuncule pe scoarțã, o acnee juvenilã psihicã.

Se întîmplã uneori ca ele sã fie și puse pe hîrtie. Încã nu e grav, atîta vreme cît aceastã hîrtie este o scrisoare închisã, fie ea și adresatã unui ambasador al României la Paris. Însã din clipa în care zisele rînduri, precum și altele de acest fel, vãd lumina tiparului, sub semnul prestigios al unei edituri ca Humanitas, se transformã în cu totul altceva. În ce? Sînt posibile douã clasificãri, derivînd din întrebarea : autorul chiar crede în ce scrie ? Dacã nu, avem de-a face cu exhibiþionismul senzaþionalist de care e plinã viața literar-politicã de la o vreme încoace : nu mai știe lumea cum sã-și dea pantalonii jos, doar-doar o stîrni ceva vîlvã.

Dacã da, și cred cã Politicele d-lui H.R. Patapievici se înscriu în aceastã situație, atunci ne aflãm în fața unui caz patologic.
Mai întîi, logicul. Dl. Patapievici afirmã cã poporul român are „inima ca un cur”. Pe cale de consecințã, rezultã cã mama și soția d-lui Patapievici au inimile ca niște cururi ; în ce-l privește pe tatãl sãu, întrucît zace în pãmînt de cîtãva vreme, e greu de spus dacã din inima lui a mai rãmas ceva care sã semene a cur. Ca sã nu mai vorbim de dl. H.R. Patapievici însuși, care, ca fizician, trebuie sã știe cã a existat prin anii ”30 propunerea ca fiecare teorie a unui atomist sã se aplice pentru validare mai întîi corpului acestuia – dispariția respectivului într-o strãfulgerare ar fi fost un pas înainte pe calea știinþei. Firește, toate acestea în ipoteza cã dl. Patapievici ține de poporul român, pe care mulți o vor contesta.

În ce mã privește, cred cã dl. Patapievici este român. și, pe lîngã certele sclipiri stilistice ale scrisului sãu, mai este înzestrat și cu o logicã bine educatã. În peisajul sãu spiritual existã însã o malformație, o umflãturã care-i afecteazã, uneori pînã la înlãturare, logica și chiar sensibilitatea. Constantin Noica numea aceastã maladie a spiritului acatholie (de la katholou : „în general”), fobia de general. Bolnavul respinge cu obstinație și furie orice categorisire, orice înregimentare, ține cu dinții în orice situație de individualitatea sa. Sînt semnificative în acest sens paginile de o agresivitate pãtimașã, amorfã, la adresa armatei, prilejuite d-lui H.R.P. de satisfacerea stagiului militar (Zbor în bãtaia sãgeții). Pasul urmãtor, de la armatã la popor. „Eu m-am desolidarizat complet de poporul meu”, scrie Patapievici. Antiromânismul profesat astfel se subsumeazã unei obsesii cu grad și mai mare de generalitate: refuzul încadrãrii în uman: „…sentimentul de solidaritate cu semenii nu îl am”. Deci, dl. H.R.P. respinge militarul-categorie, românul-categorie, omul-categorie. Cred cã și fațã de Dumnezeu va reacționa dur dacã intrã la bãnuialã cã acesta s-ar putea sã aibã niscai puncte comune cu H.R. Patapievici.

Ravagiile pe care le face boala în gîndirea d-lui Patapievici sînt din ce în ce mai teribile, pe mãsurã ce avansezi în lecturã. „Ies pe stradã și nu vãd oameni normali”. Posibil, dar dacã H.R.P. ar ieși pe stradã la New York, la Calcutta sau la Tokyo, crede cã impresia sa bucureșteanã s-ar schimba? Masa, lipsitã de identitate, surprinsã în colcãiala ei instantanee, nu e frumoasã în nici un colț al lumii. și cum poate fi atît de sigur filosoful Patapievici cã urîțenia pe care o întrevede pe fețele oamenilor e realitatea și nu o proiecție a lãuntrului sãu chinuit? „Cred cu convingere cã garanția progresului în România este votul cenzitar”. Aici, îi descopãr d-lui H.R.P, oricît s-ar da de ceasul morții sã nu semene cu nimeni, un frate întru spirit, o rudenie care o sã-l bucure: Paul Everac.

La fel ca și supraponderalul promotor al rrromânismului, antiromânul costeliv Patapievici crede cã trebuie sã voteze numai elitele, „proștii” trebuie doar sã se supunã. (De cîte ori se va mai confirma oare cã extremele se pupã?) Eroarea este atît de grosierã, încît consterneazã : concepția elitarã nu opereazã decît în culturã, nu și în materie de civilizație. Construirea unei civilizații, în condițiile de libertate la care dl. H.R.P. afirmã cã ține atît de mult,
nu e posibilã decît prin antrenarea – da, nu ezit sã folosesc aceastã sintagmã – întregului popor. O mare civilizație, cum sînt cea germanã sau cea britanicã, e puternicã în primul rînd nu prin abundența materialã sau vîrfurile spirituale, ci prin conștiinþa cîtorva reguli asimilate organic la nivel de popor – ele au dat forța Germaniei de a se reconstrui plecînd de la zero. Dacã pe plan cultural România nu are a se rușina în fața Occidentului, pe planul civilizației lucrurile stau într-adevãr rãu. Or, a suprapune acestui handicap istoric un mecanism politic în care marea masã sã fie exclusã din procesul decizional și lipsitã astfel de șansa de a învãța prin propria experiențã, cu erori oricît de scump plãtite, înseamnã a condamna România la un viitor cu adevãrat bananier. Industria americanã a tehnicii de calcul e plinã de softiști indieni, considerați printre cei mai buni din lume, ceea ce nu împiedicã India sã fie plinã de oameni-șobolan, care trãiesc și mor pe strãzi, adunați în fiecare dimineațã cu basculanta…

Ce-i de fãcut cu poporul român, d-le Patapievici ? Sã se sinucidã în masã, pãstrînd elitele? Sã fie șters de pe hartã cu o garniturã bine țintitã de bombe termonucleare? Ca apoi Pãmîntul sã respire ușurat, în fine eliberat de pata apãsãtoare și slinoasã a românilor, care mînjea suprafața altminteri imaculatã și scînteietoare a planetei vãzutã din spațiu? Poate cã aceste întrebãri au un caracter prea general pentru acatholia d-lui H.R.P. Sã revenim deci în planul omenescului simplu, de care dl. Patapievici vrea sã se considere cu totul strãin : dacã ai un pãrinte (sau un frate) ieșit dintr-o boalã grea și lungã cît veacul, care i-a afectat și inima, și creierul, fãcîndu-l sã se bîiguie, sã bîjbîie, sã se împleticeascã, sã nu recunoascã pe nimeni, sã sarã cu bîta la ai sãi, ce faci? Îl scuipi, îl faci albie de porci, îl arãți cu degetul vecinilor, îl suprimi? Sau rãmîi alãturi de el, încercînd din toate puterile sã-l scoți din starea nenorocitã în care se aflã, sã-l readuci pe lume, sã-i dai din energia ta vitalã și mentalã destul cît, fie și cu prețul epuizãrii tale, sã fiți, cîndva, din nou împreunã ?

Dacã nu ești în stare de aceastã ultimã ipostazã, atunci decent este sã taci.

P.S. Dacă dl Patapievici va afirma în vorbirile sale publice că Andrei Marga a distrus ICR, subscriu.

 

×

Ziua Marinei Române, fără spectatori. Klaus Iohannis și Ludovic Orban participă la evenimentele din Portul Militar Constanţa

Publicată de Gandul pe Sâmbătă, 15 august 2020
Gândul LIVE!
Inchide