De sufletul Gândului

De sufletul Gândului
Ziarul Gândul 4 mai 2005 - 8 aprilie 2011. Am dreptul să mă gândesc la dispariția unui ziar ca la moartea unei făpturi omenești, astăzi, când mor cu zile oameni ținuți la poarta spitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedica să simt asta.

Ziarul Gândul 4 mai 2005 – 8 aprilie 2011. Am dreptul să măgândesc la dispariția unui ziar ca la moartea unei făpturiomenești, astăzi, când mor cu zile oameni ținuți la poartaspitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedica să simt asta.Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 deoameni, aruncați doar cu pixul și blocnotesul în mână pe pajișteadin fața Casei Scânteii, au ales să nu-și caute de lucru fiecareunde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde. Maiexact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excrementede șobolan, cartoane putrezite, bălți de ulei râncezit, că asta segăsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care amfost siliți să ne „instalăm”. Zile în șir am muncit aproape 100 de”spartani” într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 – din cândîn când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre,să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete. Apoi atrebuit să desfacem toate calculatoarele și să le curățăm, erauaproape cimentate cu praful de șantier care ne pudrasendvișurile.

Banii, rezultați din vânzarea acțiunilor de la Adevărul, i-amadus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnescvreodată față în față cu vreunul dintre cei care au tot zbierat căGândul s-a făcut cu bani de la Vântu – mărturisesc că l-aș fi lăsatfără față pe loc, fără să mă pot gândi la consecințe. În 34 de zile(cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar totatât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieșitpe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare deminuni. Dar greul abia începea – coșmarul nopților de dinainteazilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile lahârtie, la curent, la servicii IT…

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii.Diverși megaziariști, al căror merit principal e introducereatabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gatafăcut, au strâmbat din nas. Ca și cum noi n-am fi știut să facem un”ziar” pupăză, înjghebat din scandaluri, „dezvăluiri”, sex șimondenități, cu care să depășim 100.000 tiraj. Sau să alegem ogrupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i „reflectăm” politica.Demersul nostru, idealist și riscant, nu avea sens decât dacăfăceam un ziar serios, solid, de referință – nu te arunci în gol cucapul înainte ca să înființezi o șaormărie, fie ea și de sute demii. Soarta și-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsescalt nume decât „Prezent” pentru ziar – nici nu-mi pot imaginaastăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omulețulcugetător sub căciulă.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruțător. Singur printremarile trusturi de presă, fără finanțare pentru marketing șipromovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândulajunsese în pericol să fie strivit. Vânzarea către Adrian Sârbu șinu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost,practic, o salvare de la înec. Nu comentez filosofia de managementaplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se știe însă că dl.Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială și a susținutfinanciar Gândul atât cât a putut.

Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie. Poate cădevenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câțiva dinvechea gardă. O să-mi lipsească de acum pagina ziarului careîmbătrânește, se îngălbenește, devine și mai fragilă decât oricume, ca pielea unei ființe alături de care trăiești ani în șir. N-osă-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri.Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian – nu potsă mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supraviețuiescGândului.

Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă deziariști tineri și talentați, care s-au adaptat regulilor noi șidure ale performanței în noile media. Nu voi părăsi niciodatăGândul – voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine. Amîncredere că tinerii mei colegi vor ști să păstreze curat sufletulacestui ziar reîncarnat în pixeli.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârșitul eacesta, a meritat? N-am nicio ezitare: să nu plângem, să nebucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei laZamolxe, căci, acești șase ani fără o lună cât a existat, Gândul pehârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat și credinciossieși.

Numai netrebnicii au nevoie de veșnicie ca să-și justificevenirea pe lume.

Inchide