Ei și, ce dacă și-a dat foc!?

După ce Liviu Corneliu Babeș s-a ars pe rug, în 2 martie 1989,pe pârtia Bradu din Poiana Brașov, acuzând de crimă regimulCeaușescu, soția lui, doamna Etelka Babeș, și fiica Gabriela aufost declarate ciumate de vecini și cunoștințe. În jurul lor roiausecuriștii, drept care nimeni nu voia „să aibă probleme”. Gestullui Liviu Babeș, departe de a-i mobiliza, departe de a le crea unproces de conștiință, i-a speriat pur și simplu, le-a produs undisconfort pe care au încercat să-l înlăture cât mai iute.

După 1989, urmașele lui Liviu Babeș relatează că aceiași”vecini” vorbeau acum cu ele, chiar neîntrebați, ca să le spunădojenitor: „Ei, și? Ce-a făcut dacă și-a dat foc? Ce, acum e maibine?”

Când Primăria Brașovului a hotărât să numească stradaRândunicii, unde a stat Liviu Babeș, cu numele acestui om,”vecinii” au fost cât se poate de nemulțumiți că trebuie să-șischimbe buletinele.

Medicul pediatru Mihai Craiu, despre copiii care stau în casă: „Am văzut o mulțime de manifestări…”

Mi s-a replicat adesea când deschideam discuția despre Babeș:”Și ce vrei, domne, să ne fi dat toți foc!? Să ne simțim vinovațică n-am făcut ca el?” Nu, nu voiam asta. Aș fi vrut ceva mult maisimplu. Gestul extrem al lui Liviu Babeș a venit ca să ne spună cănu am făcut decenii în șir gesturile „normale” ale opoziției șidemnității: să formăm sindicate și să protestăm, ca în Polonia, săieșim în stradă și să spunem adevărul ca în Cehia. Ce-ar fi fost,de pildă, să ne așezăm cu miile la cozi, dar să nu cumpărămniciunul, nimic, zile în șir, să le-nverzească în bidoane brânzabăgată prin dos?

Liviu Babeș este măsura lașității noastre nu de a ne sinucide,ci de a trăi cu adevărat.

Am fost la o comemorare a lui Liviu Babeș. Participanții eraumai puțini decât cei care vin anual la mormântul Ceaușeștilor. Preamultor români, amintirea lui nici măcar nu le e indiferentă -deranjează.

Monumentul care aud că i s-ar face până la urmă în centrulBrașovului va fi în primul rând latrină pentru porumbei.