• Publicat:
  • Actualizat:
Puterea Gândului

Memoriile lui Gicu Nostalgícu

Memoriile lui Gicu Nostalgícu
Secretul lui Bachus sau Miliția în sacou alb

Universul e complet fals încă din start: ziaristul Mirea bate frenetic la mașina de scris, cu cafeaua și țigara alături, cu pălăria pe cap, aidoma gazetarului american din filmele hollywoodiene. Imaginea sugerează că ziaristul nostru e înconjurat de o lume cu probleme, dar liberă, o lume în care presa e o putere în stat, nu sluga Partidului și organelor, cum era în România anilor ’80. Tovarășul Mirea este firește deștept, cult, onest, vrea să publice un articol despre inși care fac raportări false în agricultură, ca să poată declara că s-a încheiat recoltarea, și bagă hrana poporului sub brazdă. Spectatorul acelor ani va fi trebuit să înțeleagă din asta că recoltele socialiste sunt „abudente” și că doar niște responsabili șmecheri cu munca la țară sunt de vină că ele nu ajung pe masa oamenilor muncii. Mai mult: că înșiși țăranii „leneși” vin să cumpere pâine cu sacul de la oraș, fenomen des întâlnit în anii ’80. Drept care, munca cu „sclavi”, adică elevi, profesori, soldați, funcționari la strângerea recoltei, era cât se poate de justificată.

Redactorul-șef, un „încuiat” fricos, nu aprobă publicarea articolului curajosului Mirea și îl expediază, în schimb, să ancheteze un ciuruc: în cartierul x nu se găsește apă minerală Hebe. Bineînțeles că de aici Mirea va trage de firul unei mari afaceri ilegale: vinurile lui nea Bachus. Personajul Bachus e construit plecând de la cazul real al falsificatorului de vinuri Ștefănescu, arestat și executat de autoritățile comuniste. Bineînțeles că pedeapsa cu moartea nici nu e pomenită în film: Titus Popovici împinge personajul Bachus într-un comic grotesc, bazat pe interpretarea excepțională a lui Ștefan Mihăilescu-Brăila.

Ideea scenariului nu e câtuși de puțin nouă pentru cinematografia socialistă, ea poate fi regăsită începând cu nepmanul anilor ’20 din URSS, îmbogățitul pe căi necinstite al NEP, perioada Noi Politici Economice impuse de Lenin. Elementul lacom și descompus, înconjurat de o șleahtă asemenea lui, alcătuită din rămășițe ale vechii orânduiri, indivizi declasați, dame de moravuri ușoare, paraziți ai societății, e prezentat întotdeauna în contrast cu mulții oameni cinstiți, care muncesc, care pun umărul la construcția socialistă. Inovația lui Popovici constă în înlocuirea secretarului de partid care face ordine cu un ziarist, personaj „liberal”, creionat aproape ca un detectiv particular capitalist – Mirea vorbește o engleză „ca-n filme”. Partidul nu apare în film decât în vagi aluzii telefonice, priviri semnificative în „sus”, cuvântul nu e rostit explicit niciodată. Mirea colaborează direct cu Miliția. Aparent, filmul nu mai e politizat, e polițist, o comedie polițistă – nici măcar milițistă, căci milițienii care urmăresc și ei banda lui Bachus sunt cu toții în civil, niște „gentlemani-anchetatori”, conduși de Clark Gable-ul nostru în sacou alb, Dumitru Rucăreanu. Însă „mesajul” manipulator e astfel mai eficient.

Satira are și umor, un umor adesea memorabil. Nu poți să nu râzi în hohote când tejghetarul hoțoman Bumbescu cade în reverie la auzul versurilor debitate de Mirea și exclamă lăcrămos, privind în neant: „Victore, viața fără poezie e pustiu!…” Și spectatorul, când râde, se deschide. E mai dispus să primească mesaje, idei, fără a le mai supune unor verificări raționale. Ele vor rodi mai târziu în mintea lui. Or, mesajul fundamental transmis de comedia lui Popovici-Saizescu este: trăim într-o țară în general veselă, în care lumea o duce bine, răul e reprezentat de indivizi care n-au nicio legătură cu Partidul Comunist, cu socialismul, cu oamenii muncii, pe care nici măcar nu trebuie să-i urâm, trebuie, în primul rând, să râdem de ei. Nicio clipă aceștia nu pun cu adevărat în pericol orânduirea noastră socialistă, știm de la bun început că vor fi prinși de „organele noastre”. Mesajul acesta râzăreț și optimist era suprapus în conștientul colectiv împușcării la zid a lui Ștefănescu cel real, lucru de care auzise toată lumea – Popovici reduce acest contact cu glonțul la sinuciderea de operetă a „boierului” Cercel, complicele lui Bachus. Popovici-Saizescu dovedesc că au învățat bine lecțiile lui Lunacearski și Goebbels privitoare la entertainment ca vehicul al manipulării.

Și astfel, spectatorul român al anului orwellian 1984 se ducea acasă după ce ieșea de la Secretul lui Bachus, mergând pe străzi luminate cu lămpi gălbui, pentru economie, care ne făceau pe toți să arătăm ca niște tuberculoși, intra în încăperile de bloc în care lumina nu mai era palidă pentru că nu mai era deloc și frigul era la fel de pătrunzător ca în frigiderul în care se aflau câte-o conservă de sfeclă la borcan și o sticlă de vin spumant cu care, eventual, te puteai spăla pe dinți înainte de culcare, căci apă de la robinet, ioc. Dar în seara aceea, fără să-și dea vreodată seama de ce, nu îi mai înjura cu atâta sete pe Ceaușescu și pe comuniști…
(din volumul „Filmul surd în România mută”)

Inchide