• Publicat:
Puterea Gândului

O problemă de cătușe. Adrian Sârbu, „surprins mergând ca un om liber”

O problemă de cătușe. Adrian Sârbu, „surprins mergând ca un om liber”
Oricât de mult ar vrea unii și alții să vadă cătușe la televizor, CEDO nu doar că dezavuează „spectacolul cătușelor", dar și subliniază faptul că legislația României NU cere încătușarea obligatorie.

Imaginile difuzate de Antena 3 cu Adrian Sârbu „surprins mergând pe stradă ca un om liber”, deși toată lumea îl știa în arest, sunt un bun prilej de reflecție asupra unei practici controversate care în presă a primit denumirea de „spectacolul cătușelor”.

Dincolo de efervescența dezvăluirii și de scandalizarea ziariștilor care discută cazul, câteva precizări, în baza consultării la rece a legilor și regulamentelor în vigoare.

1. Avea dreptul Adrian Sârbu să iasă din penitenciar ca „să-și facă dinții”? În arest există un cabinet medical. Persoanele private de libertate au dreptul la asistență medicală. Medicul este cel care hotărăște dacă tratamentul se face într-una dintre instituțiile Administrației Penitenciarelor sau într-un spital obișnuit. În ceea ce privește tratamentul dentar de urgență, acesta este un drept pe care cel reținut sau arestat îl are, deși există cazuri în care trebuie să plătească cheltuielile. Orice om care a trăit pe gingiile lui o extracție de măsele într-un cabinet de stat își închipuie cam ce fel de tratament poate asigura un penitenciar. Prin urmare, ieșirea din incintă se face doar la recomandarea medicului, cu aprobarea conducerii penitenciarului și cu condiția ca persoana privată de libertate să fie însoțită.

2. De ce nu a fost încătușat după ce a fost scos din dubă? Mai mult, de ce nu a stat chiar pe scaunul stomatologic cu cătușele la mâini? Aici intrăm într-o zonă a arbitrariului și a abuzului. Încătușarea reținuților sau a arestaților preventiv, indiferent dacă sunt recidiviști periculoși sau bibliotecare inofensive, a devenit o practică în România, deși nu există o reglementare clară care să reclame acest lucru. Din contră, după cum veți vedea în continuare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând legislația națională, atrage atenția că încătușarea trebuie să fie o măsură „excepțională”, nu o practică curentă.

          Ce spune legea?

• N-am găsit în codul de procedură penală vreo precizare referitoare la imobilizarea persoanelor reținute sau arestate preventiv.

• Ce putem găsi în legislația României despre încătușare este conținut în legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Să citim din ea:

Art. 16

Utilizarea mijloacelor de imobilizare

(1) Folosirea cătușelor sau a altor mijloace de imobilizare nu este permisă decât în situații în care alte măsuri de menținere a ordinii și disciplinei în rândul deținuților nu au dat rezultate în una dintre următoarele situații:

a) pentru a împiedica evadarea în timpul deplasării deținuților;

b) pentru a proteja deținuții de autovătămare sau pentru a preveni vătămarea altor persoane ori producerea de pagube;

c) pentru restabilirea ordinii și disciplinei, ca urmare a opunerii sau împotrivirii deținuților la o dispoziție a organelor judiciare sau personalului locului de deținere.

(2) Mijloacele de imobilizare ce pot fi folosite în scopul prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art. 15 alin. (3).

(3) Folosirea mijloacelor de imobilizare este permisă numai pe durata pentru care aceasta este strict necesară.

(4) Folosirea mijloacelor de imobilizare se face gradual, fără a depăși nevoile reale de imobilizare a deținuților și încetează de îndată ce scopul intervenției a fost realizat

(5) Utilizarea mijloacelor de imobilizare trebuie autorizată în prealabil de către directorul penitenciarului, cu excepția cazurilor în care urgența nu permite acest lucru, situație care este de îndată adusă la cunoștința directorului.

(6) Organele judiciare apreciază cu privire la aplicarea, menținerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare, pe durata prezenței deținuților în fața acestora.

• După cum putem observa, L 254/2013 nu impune obligativitatea cătușelor, ci, dimpotrivă, în spiritul ei, vorbește, așa cum remarcă CEDO, despre situații excepționale. Mai mult, analizând terminologia de specialitate, situațiile excepționale în care se permite încătușarea se referă la deținuți, care, în Regulamentul de aplicare a  acestui act normativ, sunt definiți drept „persoanele aflate în executarea pedepsei închisorii ori la detențiune pe viață”. Adrian Sârbu nu este un deținut, ci o persoană privată de libertate („persoane reținute, arestate preventiv, condamnate la pedeapsa închisorii ori la detențiune pe viață”). Deci persoana privată de libertate este genul proxim, deținutul e diferența specifică. Că polițiștii transformă o măsură excepțională în regulă și o extind și asupra altor categorii de persoane private de libertate arată un abuz lexical și o interpretare după ureche a legii.

          Și atunci cum s-a ajuns la situația ca orice arestat să fie scos în fața presei cu cătușele la mâini?

• De „vină” sunt niște reglementări interne ale Poliției care au impus o cutumă. Reglementările abuzează în special de articolul 16, aliniatul b) al legii 254: „pentru a proteja deținuții de autovătămare…” Deși pare o explicație de un umor absurd, acesta este răspunsul standard pe care procurorii și polițiștii ți-l dau atunci când îi întrebi de ce e nevoie instant de cătușe la reținere sau arestare preventivă: ca să-i protejeze pe arestați, ca să nu se accidenteze sau ca să nu-i accidenteze pe alții; polițistul judiciar răspunde cu capul (cu funcția) de integritatea persoanei pe care o escortează, de aceea preferă să-i pună cătușe „pentru a fi în regulament”. O hotărâre CEDO pe care o cităm mai jos pomenește o Procedură din 2008 a Inspectoratului General al Poliției privind imobilizarea persoanei. Procedura, care nu este publicată în Monitorul Oficial și care apare doar pe un forum al polițiștilor, este mai „tare” decât legea cu care vine evident în contradicție: „Încătușarea se efectuează obligatoriu asupra […] persoanelor arestate preventiv, pe timpul transferării sau escortării”. La fel de evident este că un regulament sau o procedură trebuie date în executarea legii, nicidecum în modificarea sau în adăugarea ei. Cu de la sine putere, Poliția și-a făcut o procedură care „bate” legea în vigoare, ceea ce este nelegal.

Întrebarea dacă polițiștii sunt, într-adevăr, în regulament sau comit un abuz, interpretând discreționar un text de lege, care – am văzut – le permite, dar nu le impune, începe să capete, iată, un răspuns.

• Răspunsul clar ni-l oferă CEDO, într-un caz celebru printre juriști: Costiniu contra României. Deși a respins reclamația pe motiv că nu s-au epuizat toate căile de atac naționale, Curtea dă răspunsul în mod limpede asupra dilemei cu cătușe/fără cătușe:

„…legislația națională impune ca utilizarea cătușelor să se limiteze la situații excepționale și să nu depășească ceea ce este absolut necesar, plasând astfel principiul proporționalității în centrul problemei respective”.

„…ordinele emise de poliție și de Ministerul Administrației și Internelor indică, într-adevăr, că orice transport între centrele de reținere și arestare preventivă și instanțe intră în responsabilitatea poliției și nu a centrelor de arestare preventivă. Totuși, Curtea ia act, de asemenea, de faptul că instrucțiunile poliției interzic imobilizarea în poziții nefirești sau expunerea în public a persoanelor încătușate„.

          Prin urmare, oricât de mult ar vrea unii și alții să vadă cătușe la televizor, CEDO nu doar că dezavuează „spectacolul cătușelor”, dar și subliniază faptul că legislația României NU cere încătușarea obligatorie.

În cazul de față, Adrian Sârbu avea aprobare să iasă din arest pentru un tratament stomatologic, iar încătușarea rămânea la latitudinea celor doi polițiști care îl însoțeau: dacă citeau legea, nu trebuiau să pună cătușe, dacă citeau procedura internă a polițiștilor, erau „obligați” să pună cătușe. Vorbim de polițiști care n-au timp sau pregătirea necesară să facă interpretare juridică pe teren, vorbim – mai grav – de un haos legislativ evident care permite atfel de aberații: ca niște polițiști să fie sancționați pentru că au respectat legea. De aceea, este mai mult decât pripită decizia Ministerului de Interne de a dicta sancțiuni și de a sesiza Parchetul pentru abuz în serviciu a polițiștilor doar pentru că ministrul Oprea este un telespectator fidel al „Sintezei zilei”. Da, defilarea cu cătușe este un show, iar the show must go on, în ciuda legii și a recomandărilor europene.

Nu de aceeași părere este CSM, care, considerând că există într-adevăr o problemă, a decis să compare legislația europeană în materie, pentru a clarifica această lege care lasă loc acum abuzurilor, interpretărilor și arbitrariului. Încătușarea otova a tuturor arestaților preventiv este o măsură care aduce atingere demnității umane: să presupunem că cel încătușat azi este achitat mâine, adică este considerat nevinovat; cine plătește atunci pentru traumele suferite? Cum cine, contribuabilul român, după cum puteți vedea mai jos.

Este inutil să amintim că o persoană se bucură de prezumția de nevinovăție până la o decizie a unei instanțe de judecată. Mulți își primesc azi condamnarea în direct la TV, prin acest spectacol degradant al cătușelor. Chiar dacă ne oferă satisfacție instant să vedem oameni încătușați la televizor, în final această distracție ne costă bani tot pe noi. În cazul Archip contra României, CEDO a obligat statul român (adică pe fiecare contribuabil) să-i plătească despăgubiri de 10.000 de euro cetățeanului Constantin Archip din comuna Podoleni ținut încătușat de polițiști timp de trei ore în mod abuziv și filmat de o echipă TV.

Celor care vor sări să mă certe că m-am apucat acum să scriu de „spectacolul cătușelor” doar pentru că patronul Mediafax este în cauză le dau dreptate. Ar fi trebuit să scriu din primul moment în care Adrian Sârbu și-a arătat, într-un gest  care a făcut vâlvă, cătușele în fața ziariștilor. N-am făcut-o, cum n-am comentat nici speța în cauză. Nu m-am pronunțat pe dosar, am prezentat poziția acuzării și pe cea a apărării și am așteptat, la fel ca ceilalți colegi ai mei, o decizie a judecătorilor, convins că justiția trebuie să se facă într-o sală de judecată, nu în presă. Cât despre „spectacolul cătușelor” și problemele legale ale reținerii, Gândul a mai scris.

Dincolo de explicațiile tehnico-juridice de mai sus și fără legătură cu dosarul, nu pot însă să nu remarc faptul că ceea ce i se întâmplă astăzi lui Adrian Sârbu în spațiul public este o mare porcărie. „Adrian Sârbu surprins mergând ca un om liber” este un titlu care reflectă nu doar un reflex de gândire totalitară, ci și un resort vindicativ. Cei care au lucrat cu Adrian Sârbu știu că nu este un om comod sau plăcut: excesiv, vulcanic, cu aversiune față de mediocritate și de lene, te poate zdrobi din trei vorbe. Mulți dintre cei care îl atacă azi au probabil amintiri de neșters și socoteli neîncheiate. Cei care n-au lucrat cu el și care i-au fost, dimpotrivă, concurenți știu cât de dureros e să iei bătaie ani la rândul de la trustul de presă înființat de Adrian Sârbu. Asta nu ne împiedică să fim drepți. Indiferent de motivațiile și umorile fiecăruia, indiferent de faptul că unii jubilează azi când îi văd cătușele sau că și-ar dori ca dentistul să-i trateze măselele cu cleștele, un lucru rămâne cert: nu este deloc surprinzător că omul care face azi titluri pentru că a fost „surprins liber” este tocmai cel care a inventat în România „Gândește liber”, un slogan care le-a servit multora drept ghid profesional în anii în care au făcut presă și în grupul PRO, și în grupul Mediafax, și după ce au plecat în alte părți. Cine a trăit în ideologia gândirii libere nu cred că poate face azi apologia cătușelor fără să n-aibă măcar o tresărie a conștiinței.

Și mai e ceva deloc surprinzător pentru mulți colegi „de breaslă” care uneori ne întreabă: de ce n-ați sărit să-l „apărați”? Dincolo de faptul că, spre deosebire de alți patroni de presă, Adrian Sârbu a avut bărbăția să nu ceară ajutorul nimănui și să se prezinte „fără trust” în fața instanței, neînțelegerea constă în ceea ce sunt azi multe trusturi de presă din România: simple ciomege politice.

Dacă mergea pe logica ciomagului, probabil că ar fi acceptat să le predea Grupul Mediafax lui Victor Ponta și lui Sebastian Ghiță la începutul anului trecut, când aceștia i-au cerut-o. Iarăși deloc surprinzător pentru cei care-l cunosc, n-a făcut-o, iar acesta este motivul pentru care subsemnatul și colegii lui încă pot gândi și scrie în acest loc numit Gândul.

Dacă voia cu tot dinadinsul să fie apărat, Adrian Sârbu nu-și făcea trust de presă independent, ci biserică, și-i spunea Antena 3 sau dric cu fanfară și cai mascați, și-i spunea România TV. De abia acum găsim ceva cu adevărat surprinzător: motivația judecătorilor care au dispus arestarea preventivă „deoarece, fiind persoană publică, Adrian Sârbu ar beneficia de o imagine creată prin TV și mass-media, putând astfel avea un impact deosebit asupra persoanelor ce pot ajuta la aflarea adevărului”.

 

 

Oricât de mult ar vrea unii și alții să vadă cătușe la televizor, CEDO nu doar că dezavuează „spectacolul cătușelor”, dar și subliniază faptul că legislația României NU cere încătușarea obligatorie.

Posted by Florin Negruțiu on 23 Aprilie 2015

 

×
Inchide