• Publicat:
  • Actualizat:
Puterea Gândului

Piața Universității – un reflex al Cenaclului Flacăra

Piața Universității – un reflex al Cenaclului Flacăra
După 20 de ani, marșul de comemorare a victimelor mineriadei din 14-15 iunie 1990 se desfășoară între demonstrații de protest ale pensionarilor amenințați să moară nevinovați și cu zile după ce au fost mințiți cu sânge rece.

Opoziția fusese practic desființată prin rezultatul zdrobitor alalegerilor. În Piață nu mai era, după 20 mai, decât zațul, oadunătură de declasați care se încăpățânau să ocupe ilegal spațiulpublic. Și totuși, intervenția de curățare a Pieței, care ar fiputut să fie ordonată a doua zi după alegeri, a fost amânată maibine de 3 săptămâni, Iliescu tot sperând că vor pleca singuri șinedorind, logic, tărăboi. Ce s-a întâmplat în 13-15 iuniereprezintă, în mod evident, o scăpare de sub control a situației decare Ion Iliescu este vinovat, dar nu o premeditare din partea lui.Din nou, „golanii” vor să se „eroizeze”, să-și dea o importanțăistorică pe care nu au avut-o.

Acum, în vreme ce în România criza cuprinde totul, și economia,și oamenii, în Polonia ea este exemplar ținută sub control. Dacă neîntrebăm de unde ni se trage și de ce așa merg lucrurile, poate artrebui să suportăm o clipă ridicolul comparării deceniilor de luptăcrâncenă, în stradă, piept în piept, cu comunismul ale”Solidarității” poloneze, cu o ediție pe dos a Cenaclului Flacăraîn 1990, la foc de tabără pe asfalt.

Spirala violenței

Că pe 13 iunie a avut loc în București o tentativă delovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutatădecât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprimadl. Răzvan Teodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore laTeleviziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosulsălbăticiei și fricii care pluteau în aer. E lesne de înțeles căimaginile din seara aceea, transmise de TVR și, mai ales, lipsaoricăror imagini vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat,inevitabil, o stare de tensiune, de panică în întreaga țară. Ceeace s-a întâmplat a doua zi în București, începând cu primele oreale dimineții, a fost o reacție, tot atât de inevitabilă. Spiralaviolenței, odată inițată, urcă întruna. Această reacție s-ar fiprodus și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principalefect diminuarea creditului de care se bucură președintele șiguvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minereștiși muncitorești nu a fost, și nici nu avea cum să fiepașnic.

Faptul că presa străină nu vrea să vadă decât violențeleacestei, să-i spunem, „poliții civile”, trecând cu nonșalanță pestecele întâmplate în 13, este un lucru cât se poate de iritant, darasta nu înseamnă că aceste violențe pot fi trecute sub tăcere. Unuldintre aspectele cele mai grave îl constituie faptul că alegereavictimelor s-a făcut, de multe ori, pe baza unor denunțuri urlateîn gura mare sau a unor indicii tragicomice: părul lung sau barbala băieți, fustele scurte la fete.

Un comunicat Rompres, de ultimă oră, ne pune însă pe gânduriîn privința identității făptuitorilor de violențe din ziua de 14:conducerea PNȚcd arată că în ziua de 14 iunie, orele 17.00, un grupnumeros de indivizi travestiți în mineri au pătruns prin forță însediul partidului din B-dul Republicii; înarmați cu răngi, topoareși târnăcoape, aceștia au procedat la maltratări grave, devastăriși sustrageri.

După 20 de ani, marșul de comemorare a victimelor mineriadei din14-15 iunie 1990 se desfășoară între demonstrații de protest alepensionarilor amenințați să moară nevinovați și cu zile după ce aufost mințiți cu sânge rece. Iar la putere se află un partid alcărui staroste a condamnat în mod oficial comunismul, adică aceaorânduire ce pregătea în ultimii ani ’80 rezervații în care să fiemânați pensionarii.

Ani în șir s-a lucrat la mitul Pieței Universității. Despre ces-a petrecut acolo în lunile aprilie-mai 1990 s-a ajuns să se facăvorbire ca despre un soi de Termopile, unde o mână de „golani” arfi înfruntat hoardele lui Iliescu. Ceea ce este un fals istoric. Înluna și mai bine până la alegerile din 20 mai în care s-audesfășurat seratele cu muzică folk în Piață, nici picior deautoritate nu a intervenit în vreun fel, nici un „golan” nu a fostnici măcar întrebat cu ce drept blochează carosabilul zile în șir.S-a cântat, s-a dansat în voie, s-au aprins brichete, s-au scuturatlegături de chei. Oricine nu era un fan al manifestării eracalificat pe loc drept comunist, securist, iar apoi, de-a lungulvremii, drept fesenist, pesedist, iliescist. Subsemnatul sunt unbun exemplu în acest sens. Ani de-a rândul, mulți dintre cei căroradintr-un motiv sau altul nu le convenea ce scriam sau spuneam, înlipsă de contraargumente la obiect, puneau aceeași placă: vorbeștejigodia de Popescu, care a salutat venirea minerilor, care a spuscă bine a făcut Iliescu că i-a chemat, care s-a bucurat că au fostbătuți oamenii în Piață. Un șir de minciuni alimentate una dincealaltă. În finalul textului de față republic Spiralaviolenței, unicul articol scris de mine în perioadamineriadei, apărut pe 17 iunie 1990 (în zilele precedente,rușinoase pentru Adevărul, refuzasem să apar cu vreun rândîn ziar); o fac nu pentru cretineții care vor continua să măinsulte împotriva oricărei evidențe, ci pentru cititorii de bunăcredință care vor fi ajuns să fie influențați de această manipularejosnică.

Intoleranța, „talibanismul” foștilor „golani” sunt de faptreacții de acoperire. Foarte puțini dintre zecile de mii de inșiadunați în Piață în perioada de maximă expansiune se număraserăprintre cele doar câteva mii de români ieșiți inițial în stradă îndecembrie 1989. Piața Universității a fost o încercare de a mima odisidență post factum, un reflex al lașității mergând pânăla complicitate cu călăul, de care dăduse dovadă sub ceaușismpractic toată populația României.

Dacă niște oameni s-ar fi adunat în negrii ani ’80 ca să cânteîn Piața Universității „Mai bine mort decât comunist”, aș fi venitalături de ei știind foarte bine că aveam toate șansele să-mi fiesatisfăcută opțiunea din cântec. În condiții de libertate însă, amconsiderat și consider această acțiune patetică și depășită. Unreflex subconștient al cântărilor și recitărilor colective condusede Adrian Păunescu înainte de ’89. Cine nu dorea ca Iliescu și FSNsă rămână la putere avea la dispoziție mijloace politicedemocratice: să voteze liber PNȚcd sau PNL, pe Rațiu sau Câmpeanusau să înființeze un partid și să prezinte un candidat propriu lapreședinție. Ocuparea abuzivă a Pieței a dus la rezultatul invers:Iliescu a fost votat cu înspăimântătorul procent de peste 80%.

Firește că, în România anului 1990, structurile și personajelecomunistoide încă erau peste tot. Violențele din iunie au însemnatmomente de reală bucurie pentru inși care se prelinseseră luni dezile pe lângă pereți, neștiind ce să facă în noua lume – acum aveauiarăși un rost, să-i pună la punct pe legionarii „cu steagverde”, drogații și derbedeii care voiau să destabilizeze”tânăra noastră democrație” („Iliescu, dacă vrei, te scăpăm dederbedei”). Pornind însă de la acest aspect indubitabil, s-avehiculat ani de zile alt loc comun ilogic: Iliescu ar fi ordonatviolențele ca să termine cu opoziția. Că Ion Iliescu ar fi putut săse uite cu răceala bolșevicului experimentat la maltratarea unoroameni nevinovați și lipsiți de apărare, asta am înțeles în 20 deani de trai mediatic cu dl. președinte că nu era deloc imposibil.Dar, politic vorbind, Ion Iliescu nu avea nici un interes să sepetreacă mineriada…..(Citește mai departe în paginaurmătoare)

Inchide