• Publicat:
Puterea Gândului

Pușca ca metaforă

Pușca ca metaforă
N. Breban, bun amic al generalului Pleșiță, șeful asasinilor din Securitate, vrea un pluton de execuție care să-i împuște pe alde Liiceanu și Patapievici.

Multe se pot presupune în legătură cu verbozitățile criminale emise în ultima vreme de academicianul N. Breban. Mai întâi, că Tanti Roza i-a cucerit creierul, caz în care punem punct discuției.

Apoi, că în  acad. N. Breban zace un politician de tip CV Tudor, omul cu listele de glonț pentru cei decretați de el antiromâni. Asta ar fi un transfer liniștitor, care să lase neîntinată pătura scriitoricească în raport cu mizeria politicii.

Căci N. Breban este scriitor. Cât de bun, nu mai comentez acum – am scris odată un articol intitulat „Crapul Gonflabil”, din care citez doar o propoziție: „La N. Breban, și virgulele put”. Fiind prozator, poate pretinde să-i luăm pușca ca metaforă. Da, e posibil, numai că e o metaforă pentru ură.

Pentru câtă ură e în cultură. Cel puțin tot atâta cât în postările haterilor de pe net, care măcar sunt sinceri. Dacă-l auziți pe scriitorul Aescu declarând că regretă enorm și etern dispariția confratelui Beescu, să nu-l credeți. În spațiul său lăuntric, Aescu trăiește bucuria sinceră și curată că Beescu a crăpat și, deci, nu mai poate lua Nobelul pentru literatură, că ăsta nu se dă post-mortem. Atât Aescu, cât și Beescu n-au șanse nici la premiul „Ienăchiță Văcărescu”, dar orișicât, sentimentul contează.

Se spune că dacă vezi cum se face salamul, nu mai mănânci în veci. Dacă cititorii ar avea acces la culisele sângeroase ale unui premiu literar oricât de mic, poate că n-ar mai citi nicio pagină de literatură,  căci se întâlnesc acolo Bizanțul, Lucreția Borgia, Hrebenciuc și criminalul Passaris.

Poeta Icsa își închipuie cu drag ce elegie splendidă ar scrie la decesul poetei Ygreca, care are prostul gust să nu sucombe încă.

Romancierul de largă respirație exersează în oglindă variante de față tristă pe care ar afișa-o lângă coșciugul criticului ulceros.

Marele maestru al delirului în proză și versuri visează o dată la trei nopți că mitraliază toată conducerea Uniunii Scriitorilor, păstrându-l la urmă, pentru mici fantezii sadice, pe Nicky Manolescu.

N. Breban a produs sub ochii subsemnatului o performanță de Guinness Book: invitat să vorbească la o pomenire a lui Iosif Sava, în sala Radio, a cuvântat cam 3 minute despre amfitrionul Seratelor, după care s-a desfășurat vreme de 30 de minute, în fața unei săli mai întâi uluită, apoi plină de murmure, pe tema genialității sale proprii și personale, manifestată încă din tinerețe. N-a putut fi oprit decât prin aplauze.

Tot românul N. Breban este autorul unei fraze fenomenale, pentru mine de neuitat: „Dacă dictatura naște genii, atunci să mai vie o dictatură”. Adicătelea, să mai moară încă o dată românii cu zile, cum mureau în vremea comunismului, ca să se mai nască un Brebenel. Metaforă și asta, anafura mă-sii de artă…

Carevasăzică, n-o să fie nimeni împușcat, dar zisa lui N. Breban e un simptom al omuciderilor pe care egolatria și pizma le comit zilnic în sufletele scriitorimii române.

Inchide