Sex cu camera

Sex cu camera
Nu suport nici măcar o secundă întreagă o imagine de amor între bărbați, în schimb pot să mă uit la pornografie lesbiană.

     Nu suport nici măcar o secundă întreagă o imagine de amor între bărbați, în schimb pot să mă uit la pornografie lesbiană. Așa că am priceput repede ce face Palme d`Or Cannes 2013 Abdellatif Kechiche în nenumăratele minute de sex feminin la care le supune pe remarcabilele actrițe Adèle Exarchopoulos și Léa Seydoux.

     Filmele porno au protocol. Actanții se așază în poziții, se mișcă și vorbesc preocupați nu unul de celălalt, ci de ce vede și aude spectatorul. Ei fac sex cu camera de filmat, nu cu partenerul (rii).

     Maestrul Cheșișu nu ratează nicio postură tipică amorului lesbian sub lentilă. Le inventariază pe toate, aproape didactic, cu unghiurile cele mai avantajoase pentru privitor, inclusiv un prim-plan  cu „la chatte”, „pisica” rasă a Adèlei. Aparatul nu pierde un strop din extazul de pe fețele femeilor, coloana sonoră prinde și umbra unui geamăt.  Tipica privire cu un ochi la făina partener și celălalt la slănina spectator a profesionistei porno marchează definitiv secvența. Adèle se presupune a fi o minoră (ca fapt divers, cum rămâne cu legea care nu permite prestații video porno sub vârsta de 18 ani?) lesbienește virgină, deci complet lipsită de experiență, și totuși n-are niciun moment de stângăcie, de ezitare, evoluează ca o vedetă Private Spice sau Hustler.

    În rest, Adèle Exarchopoulos duce filmul cu naturalețea ei ieșită din comun. Plângând, mâncând, cu mucii curgând, pupând, zbierând, răsuflând, rezistând rafalelor nesfârșite de prim și gros planuri ale d-lui Cheșișu, Adèle reușește o autonomie splendidă, mergând până la nesimțire, față de spectatori. Cu cât e camera mai aproape de chipul ei, cu atât o ignoră mai abitir.

     Pare că vedem chiar o puștoaică a Franței de azi trăind fără să știe că e filmată, ceea ce generează privitorului o reacție de atașament.

     Așa că, obiecția subsemnatului față de secvențele de sex explicite din „La vie d’Adèle” nu ține de pudibonderie, ci de ruperea țesăturii estetice a filmului, propusă chiar de regizor. Într-o încercare de a compensa pocinogul, dl Cheșișu încearcă un plasture cultural, proiectând pe un ecran din fundalul petrecerii sofisticate a pictoriței lesbiene imagini cu Louise Brooks în „Jurnalul unei fete pierdute” al lui G.W. Pabst.

     Inutil, nu era vorba să înnobileze pornoșagul cu un mare mut alb-negru, ci să nu vîre camera în contactul intim dintre spectatori și Adèle.

Inchide