Trâmbițele Ierihonului

Redactor:
Lelia Munteanu
Trâmbițele Ierihonului
Tatăl Nostru e o rugăciune îndrăzneață, ne spune Papa Francisc. Lelia Munteanu ne explică o idee a Suvernului Pontif care dărâmă multe prejudecăți

La Audiența Generală de astăzi, Papa Francisc le-a vorbit pelerinilor despre Rugăciunea Domnească, „Tatăl Nostru”. Începuse această cateheză în Audiența din 5 decembrie, când ne încredința că prima condiție a unei rugăciuni primite este semerenia. „Să mergem la Tatăl și să zicem: , fiecare știe ce să mărturisească”.

Cateheza a fost rostită în urmă cu câteva ore, în Aula „Paul al VI-lea” din Vatican, la umbra tulburătoarei, îndrăzneței Învieri a sculptorului Pericle Fanzzini, care își explica opera ca resurecție „din explozia unui mare măslin, loc de pace al ultimelor rugăciuni. Cristos învie din acest crater deschis, din mormântul nuclear: o explozie atroce, un vârtej de violență și de energie – măslini desfrunziți, pietre care zboară, pământ de foc, furtună de nori și săgeți și un mare vânt care suflă de la stânga spre dreapta”.

Tatăl Nostru e o rugăciune îndrăzneață, ne spune Papa. Scurtă, alcătuită din șapte cereri (șapte e numărul plenitudinii). „Dacă n-ar fi sugerat-o Cristos, probabil că nici unul dintre noi – ba chiar nici unul dintre cei mai vestiți teologi – n-ar îndrăzni să-l roage pe Dumnezeu în această manieră”.

Rugăciunea-rugăciunilor „ne face să cerem pâinea cea de toate zilele: cerere simplă dar esențială, care spune că nicidecum credința nu este o chestiune , desprinsă de viață (…). Rugăciunea – ne învață Isus – nu începe în existența umană după ce stomacul e plin: mai degrabă se cuibărește oriunde există un om, un om oarecare căruia îi e foame, care plânge, care luptă, care suferă și se întreabă ”.

Pornind de la povestea lui Bartimeu-orbul, cerșetorul de la porțile Ierihonului, care se agita să-L vadă pe Isus, strigând și gesticulând, spre indignarea celor prezenți, Papa izbutește ceea ce părintele Fabio Rosini (coordonatorul Serviciului „Vocații” al diecezei din Roma) ar numi „o sublimă răsturnare de perspectivă”. Bartimeu-orbul nu i-a ascultat pe cei din jur și i-a tăiat calea Mântuitorului, rugându-L să-i redea vederea. Vindecându-l, Isus rostește celebrele cuvinte „Credința ta te-a mântuit!”.

Teoria larg răspândită conform căreia cea mai bine primită rugăciune e aceea de laudă și că „rugăciunea de cerere e o formă slabă a credinței” e contrazisă la porțile Ierihonului, de minunea întâmplată cu Bartimeu.

„Rugăciunea de cerere e adevărată, e spontană, e un act de credință în Dumnezeu care e Tatăl, care e bun, care e atotputernic. Există un act de credință în mine, care sunt mic, păcătos, nevoiaș. De aceea, rugăciunea de cerere e foarte nobilă. Dumnezeu e Tatăl, are o uriașă compasiune față de noi și vrea ca fiii săi să I se adreseze fără teamă, spunându-I direct .(…) Putem să i le povestim pe toate, chiar și lucrurile care în viața noastră rămân strâmbe și de neînțeles”.

Ideea că nu e lipsit de smerenie, atunci când suntem în nevoie, să ne rugăm lui Dumnezeu fără predoslovii ipocrite, vorbindu-I ca unui Părinte, cerîndu-I să ne ajute, dărâmă – ca trâmbițele Ierihonului – zidurile multor prejudecăți.

 

Inchide