FEMEI TARI. Agentele de penitenciar din Spitalul Rahova: „În fiecare deținut zace și o parte bună, oricât de mică ar fi. Încercăm să o cunoaștem”

"Nu trebuie să te pierzi, trebuie să încerci să îi asculți, pentru că asta vor majoritatea. E foarte important pentru ei să fie ascultați. Nu-i întrebi de ce sunt arestați, le tratezi problema"

„La noi se intră foarte ușor, de ieșit se iese mai greu”, râd agentele de la Spitalul Penitenciar Rahova de un banc de pușcărie. Asta e însă o glumă care se aplică nu doar deținuților, ci și lor.

„Dacă erai viețaș, acum intrai la eliberare condiționată”, o tachinează Nina Stroe, purtătoarea de cuvânt a Spitalului Penitenciar Rahova, pe Gabriela Nenciu, operatoarea sistemului de Evidență Deținuți din penitenciar. Prima lucrează de 15 ani în penitenciar, a doua de 20 de ani. Toate au motivația lor, care le provoacă să uite că lucrează cu deținuți duri și deseori cu mințile sucite, dintr-o închisoare de maximă siguranță cum este Rahova.

Cel mai greu lucru pentru agentele de la Spitalul Penitenciar Rahova nu este faptul că zilnic stau alături și vorbesc față în față cu o varietate de criminali sau violatori ale căror fapte brutale i-ar da peste cap pe mulți bărbați. Nici că zilnic au de-a face cu deținuți care se automutilează, înghițind sau înfigându-și în părți neînchipuite ale corpului cuie, cozi de lingură sau ace.

Cel mai greu e să tragă linia, în sufletul lor, și să-i privească pe acești deținuți ca pe niște oameni: pacienți care trebuie îngrijiți sau condamnați pentru care legea trebuie să se aplice corect, atât la încarcerare, cât și la eliberare. E o deprindere care pare dobândită dureros, despre care agentele vorbesc cu greu, fără să li se clintească nici un mușchi de pe față și fără să clipească.

„În fiecare deținut zace și o parte bună, oricât de mică ar fi. Încercăm să o cunoaștem”, spune Nina Stroe, purtătoarea de cuvânt a Spitalului Penitenciar Rahova, iar colegele ei o aprobă din priviri.

„Percepem pacientul, nu deținutul. Automat, trebuie să-ți iei măsuri de precauție, ca să previi situațiile neplăcute. Pacientul este întotdeauna însoțit de agenți la consultație. Totul este supravegheat”, spune asistenta coordonatoare Mirela Vlad, agent șef principal de penitenciar, care lucrează în sistemul medical de 20 de ani.

Până să vină la Rahova, Mirela Vlad era specializată în pediatrie. Lucra cu copiii, iar despre pasul uluitor la îngrijirea unor deținuți duri nu vrea să vorbească. Însă specializarea în psihologie pe care o deține și modul în care îți explică cum gândesc cei mai mulți infractori din Rahova explică de la sine alegerea pe care Mirela a făcut-o.

Mirela Vlad, asistentă coordonatoare la Spitalul Penitenciar Rahova (Foto: Cătălin Abagiu)

„Unii sunt nemulțumiți, dar nu știu real de ce. Încerci să le explici, însă e greu, unii nu au educația necesară să înțeleagă. Nu trebuie să te pierzi, trebuie să încerci să îi asculți, pentru că asta vor majoritatea. E foarte important pentru ei să fie ascultați. Nu-i întrebi de ce sunt arestați, le tratezi problema”, povestește Mirela Vlad cum merge relația ei cu deținuții, zi de zi. Poate tocmai de aceea, „există un respect al deținuților pentru cadrele medicale”, spune asistenta coordonatoare.

„E un exercițiu al minții. La penitenciar, nu poți să greșești decât la încarcerare și la eliberare

Gabriela Nenciu lucrează în sistemul penitenciar de 20 de ani. Ca operatoare a sistemului de Evidență Deținuți, ea întocmește dosarele de eliberare condiționată a deținuților, dar și verifică toate actele juridice ale unui condamnat, pentru eliminarea erorilor. Râde de un paradox al sistemului judiciar românesc: condamnații pe viață au dreptul ca la 20 de ani să intre în comisia de eliberare, cei condamnați la 30 de ani, nu.

„Pentru mine a fost prima opțiune să lucrez în penitenciar, cu mulți ani în urmă. A fost mândria de a-mi purta uniforma militară. Și mă întărește tot ce înseamnă libertate. Nu am visat o lună, două, o visez de 20 de ani”, spune Gabriela Nenciu.

De ea depind dosarele de eliberare condiționată a deținuților, dar și îndeplinirea la timp a formalităților de eliberare sau consilierea juridică a deținuților (trebuie să-i explice fiecăruia ce căi juridice de atac are). Chiar dacă judecătorul este cel care decide eliberarea condiționată a unui deținut, comisia de eliberare din penitenciar dă recomandarea, iar actele de la dosar sunt pe mâinile Gabrielei Nenciu.

„E un exercițiu al minții, vreau să văd cât de departe mă poate duce. Mi-am ales un master în Științe Penale. La penitenciar, nu poți să greșești decât la încarcerare și la eliberare. Nu poți greși cu o zi. Vin să-l eliberez și la douăsprezece și două minute noaptea, dacă e nevoie”, spune Gabriela Nenciu, amintindu-și râzând că, uneori, munca ei îi cere și să bată cale întoarsă la penitenciar, direct de la cumpărături, când vreun deținut trebuie eliberat după program.

Gabriela Nenciu, operatoare a sistemului Evidență Deținuți (Foto: Cătălin Abagiu)

Și la ea, ca și la asistenta coordonatoare Mirela Vlad, lucrul zilnic cu deținuții a însemnat impunerea unei granițe sufletești peste care nu trece în meseria ei:

„Când mă uit pe dosare, cazuistica este imensă. Citesc dosarele, unde sunt descrise faptele în detaliu, când au fost săvârșite, la ce vârstă. Mă cutremură, dar nu o arăt. Cum credeți că lucrează medicii de la IML cu morții?”, spune Gabriela Nenciu, ferindu-și privirea când vorbește de un astfel de lucru cu care se luptă zi de zi.

„Deținuții sunt răi, sunt recalcitranți, simulează. Dar cel mai greu e pentru cei care le deschid ușa. Eu fără ei nu mă duc la cameră, iar medicii fără ei nu fac consultații”, povestește Gabriela, întorcându-și privirea către colega ei, Daniela Ioniță.

„Caută atenție. Dacă le dai prea mult și nu știi să pui limite, ei cer din ce în ce mai mult”

Agenta șefă Daniela Ioniță lucrează la Pază Operativă, în Spitalul Penitenciar Rahova, și este pentru colegele ei un înger păzitor la modul cât se poate de propriu, de 9 ani de când lucrează în sistem. Ea se ocupă de primirea deținuților în spital, dar și de evaluarea stării de spirit din camerele de spital – știință pe care a deprins-o ca să împiedice tensiunile să explodeze.
„Când vin la noi (deținuții), nu ai de unde să știi cine te așteaptă în spatele ușii. La început, ei încearcă cu vorba bună. Caută atenție. Dacă le dai prea mult și nu știi să pui limite, ei cer din ce în ce mai mult”, spune Daniela Ioniță.

La punctul de primire, ea este cea care le verifică bagajele de spital deținuților și reține la intrare tot ce e interzis. „Țigările rămân jos, oricât de înrăit fumător ar fi”, nu cedează agenta de penitenciar.

Agenții de la Paza Operativă a spitalului lucrează în schimburi de câte 12 ore. „Ne avertizăm între noi dacă unul e mai furios, dacă unul a cerut ceva. Eu trebuie să-i ascult din 10 în 10 minute, să știu care este starea lor de spirit. Uneori, deținuții bat în ușă fără nici un motiv. Se plictisesc. Pentru ei în spital e mai plictiseală decât înăuntru”, povestește Daniela Ioniță.

Daniela Ioniță, agentă șefă Pază Operativă a Spitalului Penitenciar Rahova

Mamele-deținut și copiii lor condamnați din naștere: „Este o durere”

Agentele de la Spitalul Penitenciar Rahova s-au învățat cu toate relele. Într-un spital specializat pe chirurgie, dar care are și secție de psihiatrie, și secție de detoxifiere pentru dependenții de droguri, unde pacienții stau încuiați în camere, nu e ca și cum aceste femei ar lucra la vreo clinică de înfrumusețare.

Pentru mulți deținuți însă, patul de spital e un fel de vacanță. „Sunt oameni care se automutilează pentru a ajunge în spital, pentru că astfel consideră că au condiții mai bune și posibilitatea să aibă unele drepturi – hrană specială pentru regim, investigații medicale suplimentare”, recunoaște asistenta Mirela Vlad. Totuși, Nina Stroe explică de ce sistemul nu poate fi abuzat de deținuți: perioada de spitalizare medie este de maximum 14 zile, iar admiterea în spital se face pe considerente strict medicale. Fiind vorba de un spital de chirurgie, poate că de aceea la Rahova au loc atâtea automutilări.

Dincolo de această negociere lăuntrică zilnică între simțirile omenești și binele deținuților, un singur lucru le doare mai tare pe cele patru agente de la Spitalul Rahova: condamnarea forțată a copiilor nou-născuți la o viață fără mamă, pentru că mama respectivă e la pușcărie.

Își amintesc de cinci cazuri care s-au petrecut după același scenariu: copilul a fost dat la orfelinat, după un an petrecut alături de mamă (deținutele beneficiază de un an de întrerupere a pedepsei pentru a-și crește copilul), pentru că părinții erau amândoi la închisoare.

„Este o durere. Am avut un caz la Iași, mama făcea 18 ani de închisoare, după ce fusese prinsă cum își ținea cei 8 copii în cușca pentru găini. Când a născut, am chemat asistența socială și au luat copilul”, își amintește Gabriela Nenciu.

 

Inchide