OMUL CARE NU EXISTĂ. Cum arată cu adevărat ARMATA ROMÂNĂ. Militarul diagnosticat cu stres posttraumatic, ASCUNS DE OFICIALI: „Mă vedeam cu arma în gură”

Redactor:
Alina Matis
Deși Armata susține că nu există astfel de cazuri, Florin Jalaboi a fost diagnosticat cu stres posttraumatic, dar pensionat imediat pe caz de boală // După trei tentative de suicid, își spune povestea, ca reacție la ancheta Sindromul NU, publicată de Gândul

– Gândurile de suicid le aveam din decembrie și poate nu am scăpat de ele nici acum (…) Aveam arma la mine și tot timpul aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură, cu….

– Câte tentative de sinucidere ați avut?

– Trei tentative. Ultima, acum două-trei săptămâni.

– Când aveam programat primul interviu (…) De ce aceste tentative, de ce gândurile astea?

Discuția se oprește. Plânge și încearcă să se controleze. Își bagă din când în când câte un deget în gură și strânge cu dinții de unghie, pentru a se calma. Își scoate o batistă din buzunar și își șterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniștească.

Priviți imaginea de mai jos: vi se pare, cumva, că acest om nu există?

© Gândul

Noi, românii, nu am avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noștri. Am trimis peste 30.000 în ultimii ani numai în Irak și Afganistan. Peste 130 s-au întors răniți. 25 au murit. Și totuși, zero cazuri. Asta ni s-a spus, timp de peste un an de zile, de câte ori am întrebat vreun oficial al Armatei române cum se face că, dintre toate armatele aliate, a noastră este singura neatinsă de această rană invizibilă a războiului care este stresul posttraumatic. Oficialii armatei spun că românii sunt tari, sunt pregătiți, sunt testați, evaluați, monitorizați. Aceiași oficiali ne explicau că militarii români se apără „cu simțul umorului„. Iată ingredientele care îl fac pe român infailibil în fața uneia dintre cele mai des întâlnite tulburări de sănătate mintală din istoria conflictelor armate.

ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU – CUM TRATEAZĂ ARMATA ROMÂNĂ STRESUL POSTTRAUMATIC

Astăzi, gândul vă prezintă un om care, dacă dăm crezare Armatei, nu există. Un militar român diagnosticat cu stres posttraumatic (TSPT/PTSD) chiar de specialiștii Armatei și tocmai în perioada în care nouă, jurnaliștilor gândul, ni se spunea că așa ceva nu există. Un militar care nu mai e militar acum, pentru că, după ce a fost diagnosticat cu TSPT, a fost scos repede din sistem. A fost pensionat pe caz de boală obișnuită, pentru că, în ochii comisiei de pensionare, stresul posttraumatic survenit în urma unei misiuni în Afganistan nu este o boală profesională. Acest militar invizibil în fața statisticilor Statului Major General s-a trezit, la un an după ce s-a întors din Afganistan, cu o pensie de 571 de lei, scos din sistemul în care și-a petrecut 20 de ani din viață.

În ziua primului interviu pe care urma să îl avem cu Florin Jalaboi, a încercat să se sinucidă luând un pumn de pastile. Era a treia încercare. După o zi în așteptarea unui semn de la el, ne-a sunat: „Am fost la spital, am avut niște probleme iar și nu am putut să vă sun”. L-am întrebat dacă e bine, ne-a spus „acum, mai bine”. Am închis subiectul pentru câteva săptămâni.

Reacția omului care nu există la Sindromul NU

Florin Jalaboi a lucrat la Unitatea Militară 01564 din Iași – „Lupii Negri”. Când gândul a publicat proiectul „Sindromul NU”, despre negarea care definește modul în care Armata se raportează la stresul posttraumatic, încă nu își primise prima pensie. Stătea acasă de trei luni și o aștepta. Asta era la începutul lunii septembrie. Pe urmă, ne-a scris și acesta a fost primul semn primit de la un om care nu există. Omul din spatele lui „zero cazuri”.

„L-am văzut pe respectivul șef al psihologilor (col. Adrian Prisăcaru, n.red.) căruia i-ați luat interviu la Statul Major General cu câtă seninătate spunea că nu există militari cu stres posttraumatic în România. Și doamna psiholog Macarenco, tot la fel”, ne-a explicat bărbatul, care ridică din umeri când îl întrebăm de ce se spune despre militarii ca el că nu există.

După multe discuții la telefon, am ajuns, la începutul lui octombrie, în casa plutonierului în rezervă Florin Jalaboi, din satul Poiana Mărului, comuna Ceplenița, județul Iași. Ne-a așteptat la poartă. Înăuntru, soția lui făcea un chec pentru musafiri. A scos o cutie frumoasă, cu ceștile bune de cafea și le-a adus pe o tavă arginite, împreună cu desertul cald.

Primul lucru care te frapează la Florin Jalaboi și pentru care peste un an de documentare despre stresul posttraumatic nu reușește să te pregătească este sentimentul de tristețe profundă pe care îl emană. Stai în fața lui și el tace, se uită în jos, se joacă cu degetele, iar tristețea te lovește, o simți oricât de călit ai fi de viață. Îți povestește ce vrei să știi cu o voce joasă, șoptit, fără speranță.

URMĂREȘTE SINDROMUL NU –  DOCUMENTARUL RĂNILOR INVIZIBILE ALE ARMATEI ROMÂNE

„În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar prima dată și acolo am fost diagnosticat”

Plutonierul de infanterie Jalaboi a fost în Afganistan între septembrie 2011 și martie 2012, într-o bază mică și prost securizată din districtul Shamulzai, provincia Zabul (sud-estul țării). Înainte de această misiune, a fost și în Bosnia-Herțegovina, în 1996.

Cu trei zile înainte de a pleca în Afganistan, s-a căsătorit pentru a doua oară. Zice că așa a fost să fie. Din banii pe care i-a primit pentru această misiune, el și soția lui și-au aranjat casa, o casă frumoasă, mare, cu un etaj, pe care nu au mai apucat să o termine, pentru că „au început problemele”.

© Gândul

„După ce m-am întors din Afganistan, în martie anul trecut, am avut recuperarea care se dă de obicei militarilor, după care m-am întors la serviciu, am fost detașat la un depozit în municipiul Iași. Am lucrat la depozitul ăla până în decembrie 2012, făceam și câte 240 de ore pe lună. Eram comandant de pază, 24 de ore întruna. În decembrie, ori din cauza oboselii pe care am acumulat-o, ori problemele pe care le-am mai avut în Afganistan, am avut o tentativă de suicid”, povestește bărbatul, hotărât să își rezume povestea în câteva minute.

Continuă: „În ianuarie, m-am internat în Spitalul Militar pentru prima dată și acolo am fost diagnosticat cu depresie severă, stres posttraumatic și mai multe, nu mai știu. Și la inimă mi-au găsit câte ceva. De atunci, din ianuarie, au urmat trei internări consecutive la Spitalul Militar Iași, tratamentul care mi-a fost schimbat de două-de trei ori, după care am fost trimis la Spitalul de Psihiatrie din Iași, Spitalul Socola. Acolo am fost internat 19 zile, mi-au schimbat tratamentul, după care am revenit în Spitalul Militar Iași, iar comisia de expertiză a decis să mă pensioneze pe caz de boală. Asta a fost în mai, cam așa. De atunci și până în 12 iunie, am fost în concediu medical, iar în 12 iunie am fost trecut în rezervă„. De atunci, stă și se gândește. La ce s-a întâmplat, la ce s-ar putea întâmpla mai rău, la motive.

Prima tentativă. „De gândurile de suicid nu am scăpat poate nici acum”

Ne vorbește despre gânduri și se referă la ele de parcă ar fi un nume pentru toate relele din viața lui. Gândurile de suicid. „Gânduri de suicid aveam din decembrie și nu am scăpat de ele poate nici acum. De fapt, le aveam mai demult, din august-septembrie le aveam, dar abia în decembrie, când mă duceam la depozit, aveam arma la mine și aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură..„.

După prima încercare, primul pumn de pastile, au știut doar SMURD-ul și familia. L-au găsit soția și soacra și nu a vrut să fie dus la spital. „După ce mi-am revenit, au vrut să mă ducă la spital și am renunțat, din cauza serviciului, ca să nu-mi facă probleme, dacă se auzea treaba asta. La spital s-a dus pe urmă, la insistențele familiei.

„Mi-a zis ‘tu ai șoc posttraumatic”. Doamna psihiatru mi-a zis că asta este boala celor care se întorc din misiune”

„Doamna psihiatru de la Spitalul Militar mi-a pus diagnosticul de șoc posttraumatic. Cum am intrat la dumneai în cabinet și am început să vorbesc, mi-a zis ‘tu ai șoc posttraumatic”. A luat legătura cu șeful secției, mi-au dat tratament, am schimbat tratamentul de două sau de trei ori”. Îl întrebăm dacă știa ce este acest diagnostic. „Nu știam nimic”. Contrar discursului oficial despre cum sunt pregătiți acești militari înainte de misiunile internaționale și cum li se țin mici cursuri de psihologie militară, acest plutonier nu știa nimic. „Doamna psihiatru mi-a zis că asta este boala celor care se întorc din misiune„, ne explică el acum.

Abia în acest punct s-a aflat și în unitate despre problemele lui. „După ce am fost internat prima oară în Spitalul Militar, am dus biletul de ieșire din spital la unitate și concediul medical și m-a luat șeful personalului – n-avea încredere, a chemat-o pe psiholoaga de acolo să verifice peste doctorii de la spital. Am stat de vorbă cu psiholoaga de la unitate și, nu știu, nu a mai zis nimic de atunci. Am primit niște sfaturi de la psiholoagă și aia a fost singura oară când am văzut-o. Nici măcar nu era psiholoaga de la noi din unitate, că a noastră se pregătea pentru o misiune în Afganistan”, povestește bărbatul.

Evaluarea post-misiune: „Am învățat întrebările pe de rost, adică știm să mințim… Și trecem testul psihologic”

Încercăm să înțelegem cum a ajuns în acest punct, ce i s-a întâmplat. Povestește că primele probleme pe care le-a avut au apărut în timpul misiunii din Afganistan, când avea insomnii și îl dureau ochii și capul. Înainte de Crăciun, în 2012, a fost trimis la un spital american din Kandahar. „Nu mi-au găsit nimic, au zis că e din cauza nesomnului, așa că mi-au dat 30 de pastile de somn”.

La întoarcerea din misiune, a trecut, ca toți militarii, prin evaluarea post-misiune. „Nu mi s-a spus (rezultatul evaluării, n.red.), dar odată ce am rămas în Armată, am trecut”, explică bărbatul și adaugă: „Dar, cum să vă spun, cu examenele astea psihologice care se dau în Armată, inclusiv la plecarea în misiune – am dat examen psihologic la Statul Major General în București. Răspunsul pe care mi l-a dat domnul colonel (cu care a făcut evaluarea, n.red.) a fost: ‘Se vede că ești de mult în Armată. Le știi pe de rost”. Și adevărul e că așa e. E o serie de întrebări de personalitate care, din 1994 până acum… Nu știu dacă, în cazul în care ar răspunde corect, ar mai lua cineva testul. Și le-am învățat pe de rost, adică știm să mințim, să le… Și trecem testul psihologic”. Încă o dată, sistemul perfect și infailibil cu care ni s-a mândrit Armata se clatină.

© Spc. Jason H. Nolte

„Plecam câte o săptămână de acasă, mă apucam de băut”. Decembrie: prima tentativă de suicid

De foarte multe ori, simptomele de stres posttraumatic nu apar imediat după o experiență traumatizantă, ci pot apărea multe luni mai târziu, chiar ani. Cu cât apar mai târziu, cu atât este nevoie de un declanșator care să scoată la iveală toate acele sentimente și trăiri inhibate. Și în cazul lui Florin Jalaboi, simptomele au început să apară la aproape jumătate de an după întoarcerea din Afganistan.

În vara lui 2012, spune că a început să i se schimbe comportamentul: „Am început să consum alcool. Eu nu băusem, șapte ani de zile nu am consumat deloc alcool – asta până în Afganistan. Acolo am început să consum. Nu pot să îmi dau seama de ce. Noi eram mai izolați, acolo erau 15 români într-o bază, împreună cu 50-100 de militari afgani. Lucram împreună cu ei. Făceam noi alcool, în instalații din astea improvizate, că nu se putea aduce”. Nu poate să își dea seama de ce a început să bea. Ceea ce nu știe este că dependențele – de alcool, medicamente, droguri – sunt printre cele mai comune consecințe ale apariției simptomelor de stres posttraumatic. Băutura, însă, a fost primul semn că ceva s-a schimbat în el.

Pe urmă, situația s-a înrăutățit: „Din decembrie, după ce am avut prima tentativă de suicid, plecam de acasă. Plecam pur și simplu, la o lună, la două luni, plecam câte o săptămână de acasă, mă apucam de băut, fumam chiar – cu toate că din 2008 nu pusesem țigara în gură. Mă duceam în Iași, pe la prieteni.

Al doilea pumn de pastile. „Am fost și la preot”

A doua tentativă de suicid a avut loc după ce a fost diagnosticat, în ianuarie. A întrerupt tratamentul, pentru că, spune el, nu se simțea bine, nu putea face nimic de la medicamente, era moleșit mereu. „La două săptămâni, am avut o nouă ieșire. Am plecat iar de acasă, i-am făcut numai probleme soției și atunci am fost internat în spitalul Sf. Spiridon din Iași. Intoxicație tot cu… (tăiat gândul, n.r)”.

Acum zice că se ține de tratament, dar tot e moleșit de la medicamente. E greu, pentru că au o gospodărie, animale, pământ și e mereu mult de muncă, iar el se simte constant obosit. „Mi-a fost rău când am lăsat pastilele. Mi-a fost rău cam o săptămână. Iar am plecat de acasă. După aia, m-am întors acasă, mă simțeam bine și am considerat că mă pot vindeca și fără medicamente. Am fost și la preot. Exact după două luni de zile – iar: la orice supărare…”. Și tace.

„E terminată și soția. A crezut că și-a găsit fericirea, dar văd că mai multe necazuri îi aduc”

Acum, povestește că soția nu îl mai lasă să plece nicăieri singur. Se teme că ar dispărea din nou cu zilele. „E terminată și ea din cauza asta. A crezut că și-a găsit fericirea alături de mine, dar văd că mai multe necazuri îi aduc. De la începutul anului, nouă luni de zile, a avut și ea nouă luni de coșmar”. Ea, în schimb, ne povestește cu zâmbetul pe buze despre crizele lui. Încă remarci mirarea din felul în care vorbește despre cel care, uneori, este soțul ei. Departe de a fi omul pe care îl știe, uneori devine violent, „nu te poți înțelege cu el”, explică ea. Mai sunt și crizele de plâns.

© Gândul

A treia tentativă, în ziua primul interviu

Îl întrebăm pe Florin Jalaboi câte tentative au fost în total. „Trei. Ultima acum trei săptămâni-două săptămâni”. Decembrie, ianuarie, septembrie, deci.

Ochii i se umezesc, devine mai agitat. Ultima tentativă a avut loc în ziua în care programasem primul nostru interviu. Nu a mai răspuns la telefon, l-a avut închis toată ziua. A doua zi, vorbeam la telefon și spunea că a avut niște probleme și a fost dus la spital în Iași și nu a putut să ne sune. De ce această nouă încercare, de ce este hăituit în continuare de aceste gânduri negre? Discuția se oprește. Plânge și încearcă să se controleze. Își bagă din când în când câte un deget în gură și strânge cu dinții de unghie, pentru a se calma. Scoate o batistă din buzunar și își șterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniștească.

Hăituit de gândul unui „Împărat”

© Gândul

Câteva minute mai târziu, continuăm discuția, dar schimbăm subiectul. Îl rugăm să ne povestească ce făcea el în Afganistan, care îi era rutina zilnică. Spune că a făcut parte dintr-o echipă de mentorizare și legătură între armata afgană și structurile NATO. Făceau pregătire cu militarii afgani și aveau misiuni împreună cu ei. După ce erau pregătiți de alte structuri înainte, ajungeau la ei pentru definitivarea pregătirii lor. Este ceea ce auzim în discursul politic drept pregătirea pentru transferul de putere în vederea retragerii post-2014. „Eram împărțiți în două echipe – jumătate eram la servicii curățenie și cealaltă echipă mergea în misiuni de patrulare, cu militarii afgani. În afară de asta, eu mai eram și administrator de bază și electricianul bazei”.

Mergea și în patrulă și mai avea și aceste sarcini suplimentare. Despre bază, nu are cuvinte de laudă, nici despre colegii afgani. Ne arată poze și vedem că protecția bazei era un sul cu sârmă ghimpată și un buncăr improvizat în caz de atac. „Eram despărțiți de un perete de lut de bazarul satelor de pe acolo, care era plin de afgani. După mai multe controale, din câte am aflat, era cea mai proastă siguranță din toate bazele – 80 și ceva – ale structurilor NATO din Afganistan. Noi eram cel mai prost securizați. Aveam niște sârmă pe post de gard. Baza era securizată de militari afgani – noi mai efectuam controale noaptea, tot timpul îi găseam dormind, deci eram mereu la mâna lor”.

„Am înțeles că la trei luni după ce am fost noi acolo au desființat baza”, adaugă el. Are multe poze din Afganistan, făcute mai ales de un fotograf american. La un moment-dat, vedem un câine superb, printre militari. Seamănă foarte mult cu ciobăneștii mioritici ai noștri. În altă poză, cățeaua are pui. „Au împușcat-o afganii”, spune și dă mai departe la o altă fotografie. Întrebăm de ce și spune că animalul nu îi lăsa pe afgani să se apropie noaptea de cortul militarilor NATO, așa că s-au enervat și l-au împușcat.

FOTO: Arhiva personală

„Probabil că dacă nu eram ținut de unii colegi… Nu pot să îmi dau seama ce putea să urmeze”.

Ne mai arată o altă poză. „El e Împăratul”. Așa îi spune comandantului de bază. De regulă, experții îți vor spune că stresul posttraumatic apare la un militar după expunerea la o traumă profundă, la o situație de frică extremă, o situație de viață și de moarte, fie pentru tine, fie pentru cineva apropiat – un coleg, spre exemplu. După ce i-am ascultat de două ori povestea lui Florin Jalaboi, îți dai seama că nu face parte din această categorie, ci, mai degrabă, din cea a militarilor, a oamenilor care au dezvoltat această tulburare după ce s-au simțit umiliți o lungă perioadă de timp. Vorbește foarte mult despre „Împărat”, câte probleme au avut, cum s-a simțit umilit, cum a ajuns în situații în care „nu știe ce putea să facă”. „Probabil că dacă nu eram ținut de unii colegi… Nu pot să îmi dau seama ce putea să urmeze”.

„Am spus problema asta când mi-a venit ordinul de trecere în rezervă, i-am spus șefului de personal de la noi, inclusiv comandantului de unitate – comandantul unității mi-a fost și șef de echipă acolo, numai că era la 20 de kilometri de noi, într-o altă bază, a venit vreo 3-4 ore în șase luni de zile să ne vadă. I-am zis și mi-a spus că a fost greșeala mea că nu i-am zis, că mă extrăgea din bază. Am mai avut un coleg care, tot așa, a vut probleme și l-au extras, l-au mutat în altă bază și înțeleg că tot din aceeași cauză”, povestește bărbatul. De psiholog nu putea fi vorba acolo. Aveau un sanitar și el era omul-orchestră.

FOTO: Arhiva personală

„După atâta timp petrecut în unitatea aia, am ajuns pensionar la 41 de ani”

Ceea ce pare a fi originea tulburării lui nu este deloc o poveste de eroism, cum am fi putut să ne așteptăm. Este pur și simplu o poveste umană, povestea unui om în uniformă departe de a fi omul de fier cu care se laudă Armata, un om care nu a primit ajutor la timp. În loc ca toate resursele acestei instituții care se mândrește atât de mult cu grija pentru camarazi să fie concentrate acordării unui ajutor de specialitate, l-au scos imediat din sistem.

Nici măcar când se ducea să fie pensionat nu i-au spus unde l-au trimis. „Am aflat după internarea în Spitalul de Psihiatrie Socola, la a patra internare, după aia în Spitalul Militar Iași, am fost trimis la comisie și acolo s-a luat decizia pensionării„. „Atunci am avut iar un șoc din ăsta. Parcă nu-mi venea a crede că, după atâta timp petrecut în unitatea aia, am ajuns pensionar la 41 de ani”. În discuțiile cu noi sau cu soția, încearcă de mai multe ori să facă haz de necaz și să se refere la el drept „pensionarul”.

De știut n-a știut că urma să fie pensionat, dar, dacă știa, s-ar fi opus? Spune că nu. „Prinsesem spaimă de a intra în unitate. Nu știu de ce. Când ajungeam în poarta unității, simțeam o frică de a intra în unitate, frică, rușine. Aveam frică de superiori, de tot ce vedeam mai mare ca mine în grad. Îmi era frică de ei, pur și simplu, îmi era rușine, nu voiam să dau ochii cu ei. De subalterni, de cei mai mici în grad decât mine îmi era rușine. Nu știu, probabil din cauza internărilor”. În acest punct, știa toată lumea despre internările lui.

© Spc. Jason H. Nolte

„Boală obișnuită”

În decizia medicală din dosarul lui de pensionare, la istoricul bolii, scrie: „Participant la misiuni externe în Bosnia, în perioada octombrie 1996-mai 1997 și apoi în Afganistan, perioada septembrie 2011-martie 2012. După ultima misiune, debutează fenomenologie psihică de tip depresiv, pentru care a fost internat la Spitalul Militar Iași, unde este diagnosticat cu tulburare depresivă severă și tulburare de stres posttraumatic, pentru care s-a instituit tratament (vezi decizia medicală)…”.

La o simplă lectură a deciziei medicale, relația cauză (misiune) – efect (TSPT) pare evidentă. Totuși, pe a doua pagină, după întregul istoric și pomelnic de diagnostice, la rubrica „Legătura de cauzalitate/Cauza invalidității”, este completat: „Boală obișnuită, conform articolului 68, alineatul 1, litera c din Legea 263/2010″.

Legea la care se face trimitere este Legea pensiilor, iar art. 68 se referă la pensia de invaliditate. Dacă, însă, citești toată această lege, vei observa că, în cazul bolilor fizice, este foarte ușor de stabilit și argumentat legal legătura cauză-efect, respectiv dacă este vorba despre o boală profesională sau nu. În cazul afecțiunilor mintală, nu ai niciun îndrumar altul decât cum să pui diagnosticul. Restul rămâne la latitudinea comisiei de expertiză. În cazul lui Florin Jalaboi, comisia a decis că stresul posttraumatic după o misiune de luptă nu are de-a face cu misiunea.

571 de lei pensie

Privit din exterior, nu pare să conteze prea mult eticheta. Privit, însă, din interiorul familiei lui Jalaboi, contează. Contează în primul rând, material. „Dacă eram trecut cu boală profesională, trebuia să primesc niște salarii compensatorii și erau mai multe beneficii la boală profesională decât la boală obișnuită”. Așa, are doar 571 de lei pensie, o sumă pe care nu și-o explică. „Nu pot să îmi dau seama. Am făcut o contestație la decizia de pensie, am 28 de ani de cotizare în total. Nu pot să îmi dau seama cum s-a calculat”, spune el.

Decizia de pensie și primul cupon de pensie, primit în septembrie, cu banii pe iulie și august

Chiar și pentru această pensie se teme. „La un an de zile, va trebui să merg la comisie, la expertiză din nou. Mă găsește sănătos, am pierdut și pensia asta și am rămas pe drumuri, fără niciun venit (…). M-ar liniști să am venitul ăsta sigur, să pot să îmi cresc copiii în continuare și să scap de problemele astea, de gândurile pe care le am în cap”.

În familia Jalaboi, sunt trei copii, două fete și un băiat, toți premianți, se mândrește tatăl. „Am o fetiță de 11 ani – Carmen, este elevă în comuna noastră, aici. A trecut în clasa a V-a. E o frumusețe, nu știu dacă ați văzut-o. Alexandra are 12 ani, este elevă în clasa a VII-a, la Școala Generală din Hârlău. La fel, și ea. Toți copiii sunt premianți, au medii de la 9 în sus. Și am băiatul de 16 ani, elev la Seminarul Teologic din Iași, în anul 2″.

© Gândul

Din pensia lui trăiesc toți. Soția nu poate pleca să facă naveta, să își găsească un loc de muncă, în Hârlău sau la Iași (mai aproape nu există). Se teme să îl lase singur. Merge, împreună cu mama ei, și mai vinde la magazinul pe care îl au în sat, dar nu ies bani de aici. Tot profitul de anul trecut a fost 200 de lei. Lumea nu are bani să cumpere, este o comună săracă și sunt și prea multe magazine. Mai au niște pământ, vie, dar anul acesta, în primăvară, a venit o grindină care a distrus tot. Așa că nu au strâns nimic nici de pe partea asta. Comuna a fost declarată loc de calamitate naturală. „Ca un făcut”, spun soții Jalaboi și ne servesc cu un must delicios, făcut din singurii struguri pe care i-au strâns.

Bucuria (sic!) de a avea răni fizice în Armata română

Dincolo de latura materială, eticheta de boală obișnuită arată încă o dată dorința de a nu da nicio clipă impresia că există o vină a sistemului. Sistemul de pregătire, asistență și evaluare psihologică al Armatei nu a dus niciodată la astfel de „boli profesionale” (sic!).

Potrivit unor experți americani consultați de gândul pornind de la cazul lui Florin Jalaboi, în armata SUA, militarii diagnosticați nu doar că sunt rareori pensionați, dar de multe ori rămân ofițeri activi, tocmai pentru că se înțelege că această tulburare este tratabilă. În cazul în care tulburarea este severă, militarul nu mai este cadru activ, dar i se dă altceva de lucru (și în SUA, sistemul este în curs de evaluare), cum se întâmplă de multe ori (inclusiv în România) în cazul celor care au suferit răni fizice foarte grave.

Pe de altă parte, armata SUA are, potrivit unui studiu RAND Corporation din 2008, devenit de referință (îl puteți citi AICI), până la 20% cazuri de stres posttraumatic printre militarii (1,64 de milioane la momentul efectuării studiului) care au fost în Irak și Afganistan (mai multe statistici, AICI). România încă are zero cazuri, iar Florin Jalaboi încă nu există în statisticile noastre, astfel că tot ce s-a putut face a fost ca acest militar să fie dat la o parte, cu boala lui obișnuită cu tot.

© Gândul

URMĂRIȚI ÎNTREAGA ANCHETĂ „SINDROMUL NU”

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis

Tragedie uriașă în showbiz! Vedeta a fost găsită moartă în casă! S-a sinucis
FOTO. Loredana Groza, dezbrăcată total în aşternuturi! Şi-a lăsat sânii la vedere şi fanii au...
Dana Budeanu, spectacol total dupa infrangerea Gabrielei Firea: SARACILOR! Continuarea e halucinanta
Live video Dinamo – UTA Arad Scor. Sigurul site care transmite live meciul
Dezvăluiri incredibile la peste 30 de ani de la Revoluție: 'Am căutat sacii cu cadavrele...
EXCLUSIV. Bărbatul celebru de pe lista neagră a SPP-ului. Ce se întâmplă cu el la...
Rezultate parţiale BEC de la ALEGERI LOCALE 2020 | Primăria Sectorului 1 se joacă la...
Secția de votare cu prezență de 0% la urne
Tragedie uriașă în showbiz! Vedeta a fost găsită moartă în casă! S-a sinucis
Dana Budeanu, spectacol total dupa infrangerea Gabrielei Firea: SARACILOR! Continuarea e halucinanta
În timpul unei SCUFUNDĂRI, o tânără a făcut o descoperire ȘOCANTĂ pe fundul mării. „Cum...
Pandele a rupt tăcerea! Calvarul prin care a trecut soția lui în ultimele luni. Nimeni...
Live video Hermannstadt – Botoșani Live SCORE. Gol spectaculos
Ultima oră: Nicușor Dan, procente în scădere. Mai are vreo șansă Firea?
Un bărbat a decis să mănânce numai cartofi timp de un an. Ce s-a întâmplat...
Descoperă România cum nu ai mai văzut-o. Destinaţii de vacanţă magice la doi paşi de...
Povestea „ultimului dictator din Europa”. Şi cine sunt „minigarhii” care îl ajută să facă miliarde...
Inchide