O tulburare de care suferă, în general, copiii îi poate afecta și pe adulți. De ce este aproape imposibil de diagnosticat

”Dacă la copil diagnosticul poate fi mai ușor pus, iar experiența profesioniștilor sănătății psihice mult mai mare, la adult, lucurile sunt, din păcate, mult mai dificile. Semnele și simptomele sunt adesea subtile, greu de identificat în afara mediului educațional, se însoțesc adesea de alte probleme emoționale, din spectrul anxietății, depresiei, relaționale, al abuzului de substanțe. Nu în ultimul rând, ADHD-ului la adult e recunoscut de relativ puțină vreme, subdiagnosticat, iar pregătirea și expertiza sunt deficitare, nu doar la noi în țară. E o problemă globală. Dacă adăugăm faptul că puține opțiuni de tratament, din cele disponibile pentru copii, sunt disponibile sau aprobate pentru adulți în România, suntem îndreptățiți să acuzăm eșecul sistemului sanitar de la noi de aborda această problemă”, spune dr. Stroescu.

Copilul, adolescentul și adultul pot avea simptome asemănătoare. ”Cel afectat este adesea neatent, se concentrează greu și pare distras de alte lucruri, visează cu ochii deschiși, pierde din vedere amănuntele, nu e în stare să asculte când primește instrucțiuni, îi e greu să se organizeze, pierde ușor obiectele etc. Hiperactivitatea și impulsivitatea duc la un comportament diferit pentru cel implicat, acesta se află „într-o perpetuă mișcare”, cu mare dificultate de a sta într-un singur loc (de exemplu în clasă, în bancă, într-o sală de conferințe etc) sau de a aștepta la rând sau la o coadă, neliniște, frământare fizică, vizibilă, hotărâri pripite, „trecerea la fapte” înainte de a se gândi la consecințe sau de a asculta până la capăt instrucțiunile, întreruperea celorlalți din vorbă sau activitate etc.

Oricât de tentant ar fi, nu ne putem diagnostica singuri copilul sau pe noi înșiși cu ADHD. Diagnosticul presupune neapărat o vizită la medicul specialist, psihiatrul pemtru copii sau adult. Adesea este un proces complex, care nu se face într-o singură consultație, și necesită intrevederi cu familia sau cei apropiați, testări suplimentare și analize și examinări care să excludă alte probleme de sănătate”, spune psihiatrul Vlad Stroescu de la Centrul Mindcare.

Copilul cu ADHD poate avea simptome de neatenție, poate fi hiperactiv sau impulisv, iar asta, în funcție de vârsta lui, conferă tabloului clinic anumite caracteristici sau poate prezenta doar lipsă de atenție (predominant la fete, care dau copilului un aspect ” visator”) sau doar simptome hiperchinetice și impulsive.

”La preșcolari se manifestă prin agitație, joc galagios și distructiv, toleranță scazută la frustrări minore cu crize frecvente de furie, inabilitatea de a termina jocul pe care-l începe sau de a sta ca alți colegi de gradiniță la măsuță, uneori întârzieri de limbaj.

La școlari se observă neliniștea, agitația, se poate ridica din bancă în ore și deranja desfășurarea acestora, poate intra în conflicte cu colegii sau cu profesorul, poate fi neatent în clasă, își poate pierde lucrurile, nu e organizat, rămâne în urmă când trebuie să scrie de la tablă, nu vrea să înceapă temele, nu poate să stea singur să și le facă, face multe greșeli de neatenție, amână la nesfâșit tot ce implică efort de concentrare a atenției, e ușor distras de orice stimul exterior, uneori poate avea ticuri, enurezis etc. Stima de sine poate fi afectată.

La adolescent se mai reduce hiperactivitatea, dar impulsivitatea poate fi destul de accentuată, poate apare sau persista un comportament inadecvat la școală, chiar refuz școlar, probleme de disciplină în familie, crize de furie, risc crescut de tulburări de conduită, consum de droguri, alcool, risc de depresie”, precizează Gabriela Rusu, medic specialist psihiatrie pediatrică.

Diagnosticul se poate stabili prin parcurgerea următorilor pași:

1. Interviul clinic cu părinții, dar pe cât posibil și cu profesorii, pentru a obține date importante despre dezvoltarea copilului, comportamentul lui în cel puțin două medii (familial, școlar), vârsta, apariția simptomelor, alte boli sau tratamente ale copilului, informații despre mediul familial.

2. Chestionare de diagnostic care pot fi completate de părinți, profesori sau chiar copil.

3. Observarea directă a comportamentului copilului în cabinet, atât cel spontan, cât și în timpul unor sarcini de lucru special alese, interviul clinic cu copilul și evaluarea psihică a acestuia, pentru a integra diversele informații în procesul de diagnostic. Examenul psihic se completează cu date generale obținute din examenul somatic și neurologic al copilului, care pot fi realizate fie de psihiatru, fie la nevoie, printr-un consult interdisciplinar, pediatric și neurologic.

4. Aplicarea unor teste psihometrice specifice de câtre un psiholog clinician, care să evalueze, prin sarcini standard, deficitul unor procese cognitive de tip atenție susținută, memorie de lucru, planificarea sarcinilor, dar și resursele cognitive globale sau randamentul școlar comparativ cu potențialul real al copilului.

5. Analize de laborator sau alte investigații specifice, de tip EEG, CT, RMN, EKG sau chiar teste genetice, care se recomandă numai în anumite circumstanțe, cu rol în confirmarea sau infirmarea diagnosticului sau în alegerea medicației.

De menționat că diagnosticul corect al acestei afecțiuni trebuie să respecte criteriile de diagnostic din DSMV ( manualul American de diagnostic al bolilor psihice).

Care sunt simptomele care pot atrage atenția

După cum îi spune și denumirea, ADHD are ca simptome de bază, care pot atrage atenția adulților:

1. Neatenția ( copilul nu-și poate menține atenția pe o sarcină la fel de mult ca un alt copil de aceeași vârstă, e distras foarte ușor de orice alt stimul din mediu atunci când ar trebui să fie concentrat într-o sarcină, poate fi prea visător , amână sau evită să-și facă temele sau acestea durează prea mult, e distrat, își pierde lucruri sau nu -și poate planifica activitățile, începe diverse activități și nu le termină, nu e atent când i se vorbește etc);

2. Hiperactivitatea și impulsivitatea (unii copii par într-o continuă mișcare, alții se foiesc foarte mult, la școală se pot ridica din bancă în timpul orelor sau vorbesc mult, nu-și așteaptă rândul la activități, nu respectă regulile, nu se pot juca în liniște, răspund înainte de a fi întrebarea terminată etc);

E foarte importantă însă intensitatea, durata simptomelor, numărul lor și vârsta la care au debutat și gradul în care acestea afectează activitatea copilului acasă, la școală sau viața lui socială.

”Deseori, pe lângă simptomele menționate, pot atrage atenția: incapacitate copilului de a-și controla emoțiile, cu izbucniri de furie la frustrări minore, agresivitatea, incapacitatea de a-și face prieteni sau de a-i păstra, rezultate școlare slabe sau sub așteptări, incapacitatea de a se supune unui minim set de reguli acasă sau la școală sau în activitățile extrașcolare, îndemânări motorii scăzute (pare împiedicat, neîndemanatic, scrie foarte urât), tendința de a utiliza tehnologia în exces sau altele”, explică medicul psihiatru Gabriela Rusu.

În general, tratamentul este o combinație între tehnicile terapeutice comportamentale și medicația specifică, aceasta fiind considerată strategia de intervenție cea mai eficientă, la care se adăuga uneori terapia de familie și terapia de grup. ”În anumite situații se poate opta pentru terapia de tip cognitiv-comportamental sau terapia de joc, când scopul principal devine modificarea unor scheme de gândire disfuncționale.

În cazul ADHD, terapeutul trebuie să aibă în vedere o cale de intervenție comportamentală propriu zisă asupra copilului, prin crearea și aplicarea unui program particularizat, care constă în identificarea comportamentelor problematice”, spune medicul psihiatru Gabriela Rusu.

Terapeutul care aplică aceste tehnici de intervenție comportamentală la copilul cu ADHD urmărește anumite obiective:

1. Îmbunătățirea atenției implicate în rezolvarea diverselor sarcini prin dezvoltarea unor abilități de minimalizare a stimulilor cu efect de distragere a acesteia.

2. Dezvoltarea capacității de organizare și planificare în activitățile zilnice.

3. Controlul crizelor de furie sau agitație ale copilului.

4. Creșterea capacităților de relaționare socială și de constientizare și răspuns emoțional.

5. Modificarea unor scheme de gândire care au un impact negativ asupra funcționarii copilului în diverse medii.

”Tratamentul ADHD-ului presupune trei pași importanți: psihoeducația pacientului și a celor apropiați, terapia cognitiv-comportamentală și eventual medicația prescrisă, cu substanțe stimulante sau non-stimulante. La acestea se adaugă măsuri suplimentare de igiena vieții și de mediu.

Psihoterapia trebuie să fie întotdeauna condusă de un psihtorapeut acreditat și experimentat, flexibilă și adaptabilă. Acesta trebuie să aibă în vedere tulburările emoționale, comportamentele maladaptative și procesele de gândire problematice, să identifice ariile de dificultate și să elaboreze, împreună cu pacientul, strategii de adaptare, de gestionare a stresului și de susținere. Dar, dincolo de enumerări tehnice, psihoterapia trebuie să fie procesul în care cel aflat în suferință sau dificultate își regăsește și folosește reziliența în felul său personal, unic, fără să fie singur”, mai spune psihiatrul Vlad Stroescu.