BARICADA

În urmă cu 26 de ani, în București izbucnea Revoluția care a dus la căderea regimului comunist. După o noapte de foc, Ceușeascu fugea, puterea rămânând scurtă vreme în mâinile poporului din stradă. Ce a urmat nu a fost elucidat nici până astăzi, vinovați de sute de crime rămânând nepedepsiți.

21 decembrie – Primii revoluționari și primii martiri în Capitală

Manifestațiile începute la Timișoara, în 15 decembrie 1989, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László TÅ‘kés, însoțite de o reprimare sângeroasă, dar și de declararea orașului liber de comunism, în 20 decembrie 1989, și-au găsit ecoul la București în 21 decembrie.

Într-un discurs televizat, Ceaușescu, întors din Iran în 20 decembrie 1989, îi etichetează pe cei de la Timișoara drept dușmani ai revoluției socialiste. Pentru a doua zi, convoacă o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat, în fața Comitetului Central. De la balconul CC, în vremea prânzului, Ceaușescu se adresează mulțimii evocând realizările revoluției socialiste și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România, însă reacția mulțimii nu este cea așteptată. Este aplaudat doar în primele rânduri.

La un moment dat se aude o explozie, despre care se știe acum că a fost provocată de un grup de timișoreni veniți la București, și mulțimea începe să se agite. „Alo! Alo! Alo! Tovarăși, așezați-vă liniștiți la locurile voastre!”, încearcă Ceaușescu să îi potolească pe oamenii care începuseră să se împrăștie, aruncând pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Încep în schimb să se audă alte lozinci, precum: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Jos Ceaușescu!”, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”.

OMUL CARE A FILMAT REVOLUȚIA

Imaginea lui Ceaușescu din acel moment – cu figura schimonosită de mirare și frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte și cu mâna dreaptă ridicată – a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine se întrerupea transmisia în direct a Televiziunii Române. După o scurtă pauză, Televiziunea și-a reluat transmisia, continuând ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală. Înainte de a se retrage în sediul CC, Ceaușescu promite creșterea salariilor cu 100 de lei.

Între timp, participanții la adunare se regrupaseră la Universitate. La Intercontinental a fost improvizată o baricadă din mese și scaune. Tot mai mulți oameni ies în stradă ocupând tot centrul Capitalei, din Piața Rosetti până în Piața Mihail Kogălniceanu și de la Romană până la Unirii. Apar și steagurile naționale cu stema comunistă tăiată și începe să se cânte „Deșteaptă-te române”, interzis în timpul regimului comunist.

Ceaușescu cere mobilizarea tuturor forțelor armate pentru lichidarea manifestației. Spre seară începe represiunea, coordonată de ministrul Apărării Naționale Vasile Milea, care va dura până a doua zi. Sunt detașați soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai Unității Speciale de Lupta Antiteroristă (USLA) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. Au fost oameni împușcați, înjunghiați, striviți de vehiculele armatei. Alții erau bătuți și reținuți de milițieni, fiind duși la Jilava. Baricada de la Inter a fost spulberată după miezul nopții. Măcelul a continuat până la 3.00 dimineața, când nu mai era nimeni pe stradă. Caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității. În acea noapte au fost omorâți 49 de oameni, aproximativ 500 răniți și peste 1.000 reținuți și duși la Jilava.

CITESTE AICI POVESTEA COMPLETĂ A REVOLUȚIEI DIN 1989

22 decembrie – Victoria Revoluției și reluarea măcelului

Vestea celor petrecute în timpul nopții în centrul Bucureștiului ajunge la primele ore ale dimineții la muncitorii de pe marile platforme industriale din jurul orașului, spre care s-au îndreptat supraviețuitorii măcelului.

La ora 7.00 dimineața, zeci de mii de muncitori din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August” și Republica se îndreptau spre centrul orașului, purtând steaguri fără stemă. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piața Universității și în Piața Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piața Universității era plină de demonstranți, cu care începuseră să fraternizeze și forțele armate.

În jurul orei 9.30, Vasile Milea s-a sinucis, fiind numit ministru al apărării Victor Stănculescu. S-a instituit starea de necesitate în întreaga țară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureștiului se aflau peste 100.000 de oameni. În jurul orei 11.30, Ceaușescu a luat o portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul Comitetului Central, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Din elicoptere erau împărțite manifeste în care li se spunea oamenilor că este o diversiune și li se cerea să nu se lase manipulați și să meargă acasă.

Manifestanții care au ocupat piața din fața Comitetului Central au forțat ușile masive ale clădirii și au escaladat balconul. Nicolae și Elena Ceaușescu s-au refugiat pe acoperișul clădirii, unde erau așteptați de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanții au ocupat atât Comitetul Central, cât și sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluției.

În jurul orei 12.50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând fuga dictatorului. În majoritatea localităților din România se declanșează atunci manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția.

După ora 14.00, sosește la Televiziune și Ion Iliescu. Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a Frontului Unității Poporului, care este citită în jurul orei 15.00 și la Televiziune. În jurul lui Iliescu se formează un grup care se deplasează la sediul CC, unde sunt rostite discursuri. Se întorc apoi la Televiziune, iar în jurul orei 23.00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.

Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituții publice de către indivizi necunoscuți, numiți generic „teroriști”. Populația și armata sunt chemate să apere cuceririle revoluției. Ion Iliescu personal, prin televiziune și radio, a făcut apel la populație să iasă din nou pe străzi pentru reușita revoluției. Este din nou deschis focul asupra mulțimii și sunt atacate Piața Universității, Piața Platului, Televiziunea, Radioul, sediile companiei de telefoane, Casa Scânteii, oficii poștale aeroporturile Otopeni și Băneasa, spitale și Ministerul Apărării. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, jurnalistul francez Jean-Louis Calderon moare călcat de un tanc în Piața Palatului.

Sunt transmise informații neverificate, contradictorii, care creează o stare de psihoză generală. Astfel, la Aeroportul Otopeni sunt trimise întăriri, dar apărătorii cred că sunt atacați și deschid focul asupra lor, omorând în jur de 50 de militari.

Pierderile de vieți omenești pe fondul dezinformărilor alimentate de mesaje difuzate oficial și zvonuri privind așa-zisele acțiuni ale teroriștilor continuă și în următoarele două zile. S-au distribuit arme multor civili pentru a acționa în colaborare cu forțele armate. Grupuri de soldați și civili trăgeau haotic oricând se auzea un foc de armă răzleț, dar și la orice mișcare suspectă, precum deschiderea unei ferestre sau chiar mișcarea unei perdele.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne și astăzi, cel puțin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie, când Nicolae și Elena Ceaușescu, prinși la Târgoviște, au fost executați în urma unui proces sumar judecat de un tribunal militar.

Potrivit statisticilor Ministerului Sănătății, dacă până pe 22 decembrie în momentul fugii soților Ceaușescu s-au înregistrat în București 49 de morți și 599 de răniți, ulterior au fost omorâți 515 oameni și răniți alți 1.162. În țară au fost 1.104 morți și 3.321 răniți, dintre care pe 22 decembrie la amiază erau 126 morți și 1.107 răniți.

Dosarul Revoluției, clasat după 26 de ani, fără răspuns la întrebarea „Cine-a tras în noi după 22?”

În 14 octombrie, procurorii militari din Parchetul instanței supreme au clasat dosarul Revoluției din decembrie 1989, în care au fost făcute cercetări privind 709 morți, 2.198 de răniți, dintre care 1.855 împușcați, și 924 de reținuți, PICCJ precizând că pentru unele fapte există condamnări în alte cauze.

Peste 280 de plângeri au fost înregistrate la Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție (PICCJ) după decizia de clasare a dosarului Revoluției, 81 dintre acestea fiind respinse ca neîntemeiate, inadmisibile sau tardive, au precizat pentru MEDIAFAX, la începutul lunii decembrie, reprezentanți ai PICCJ.

Cercetarea în dosarul Revoluției a fost făcută distinct pentru perioadele 16-22 decembrie 1989 și după 22 decembrie 1989, având în vedre particularitățile diferite, preciza PICCJ.

Astfel, anchetatorii au stabilit că perioada 16-22 decembrie 1989, până la plecarea fostului președinte Nicolae Ceaușescu din clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a fost caracterizată de acțiuni violente de reprimare a manifestațiilor anticomuniste și antidictatoriale din municipiile Timișoara, Cluj și București, respectiv de măsuri de împiedicare a extinderii acțiunilor de protest în celelalte localități ale țării.

„Folosindu-se de pârghiile puterii absolute pe care o deținea în partid și în stat, Nicolae Ceaușescu, cu aprobarea Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român, a acționat, încă de la început, pentru reprimarea brutală a manifestațiilor, dispunând implicarea unor forțe supranumerice și eterogene, aparținând miliției, securității și armatei. În baza deciziilor și ordinelor primite de la nivel central, conducerea politică și militară locală, sub directa coordonare a unor factori de conducere politică și militară de la nivel central, a luat măsuri pentru punerea în executare a acțiunii de reprimare și a ordonat intervenția forțele de ordine, care a avut ca rezultat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea corporală și reținerea unui număr mare de persoane”, potrivit procurorilor militari din PICCJ.

În ceea ce privește reprimarea violentă a manifestanților, în perioada 16-22 decembrie 1989, procurorii au constatat însă că persoanele cu funcții de conducere și execuție, politice și militare, de la nivel central și local, care au fost implicate în organizarea, conducerea, coordonarea și punerea în executare a măsurilor au fost judecate și condamnate definitiv, „existând în cauză autoritate de lucru judecat”.

Raportat la perioada din 22 decembrie și până la sfârșitul anului 1989, procurorii militari au reținut, în ordonanța de clasare a dosarului Revoluției că aceasta a fost caracterizată „prin vid de putere, stare de confuzie, panică și haos”.

„Dacă până la momentul în care fostul președinte Nicolae Ceaușescu a părăsit sediul C.C. al P.C.R., forțele de ordine au acționat, în baza ordinelor și măsurilor dispuse de factorii politici și militari, împotriva manifestanților care demonstrau pentru înlăturarea regimului comunist, libertate și democrație, după acest moment, în condițiile în care euforia generală privind victoria revoluției a fost urmată în scurt timp de o stare de teamă privind posibilitatea revenirii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea țării, cu ajutorul unor forțe fidele, nu a mai existat o acțiune a organelor statului împotriva manifestanților ci o acțiune comună îndreptată, conform percepției create, împotriva unor elemente contrarevoluționare, care acționau împotriva voinței întregii populații”, au mai stabilit procurorii militari din PICCJ.

Procurorii susțin că, în acele zile, pe fondul lipsei de cooperare și coordonare, militari și civili au mers din proprie inițiativă în anumite imobile și au verificat acoperișurile unor clădiri, fără a anunța celorlalte forțe aflate în zonă, ceea ce a „creat derută și reprezentări greșite, cu consecința deschiderii focului concentrat și producerii a numeroase victime”.

Mai mult, susțin procurorii militari, starea de oboseală și stres acumulate au afectat „aprecierea lucidă și obiectivă a realității înconjurătoare”.

Procurorii spun că, în acest context, dispozitive militare, civile sau mixte au deschis „cu ușurință” focul spre imobile și autoturisme care nu opreau la filtrele organizate, „în condițiile existenței doar a unor bănuieli neverificate că s-ar fi efectuat focuri de armă din direcția imobilelor sau autoturismelor respective”.

De asemenea, „pe fondul aceleași stări de oboseală și stres”, au fost și situații în care s-au executat focuri de armă între militari din aceeași unitate sau între unități militare, au mai arătat procurorii militari de la PICCJ în ordonanța de clasare a dosarului Revoluțíei.

Materialul de cercetare efectuat în dosarul 11/P/2014 se referă la „709 persoane decedate, 1.855 persoane rănite prin împușcare, 343 persoane rănite în alte împrejurări sau care au suferit diferite traume, respectiv 924 persoane reținute”.

Din cele 709 persoane decedate, 161 erau ofițeri, subofițeri și militari în termen. Procurorii au stabilit că, în unele situații, decesul s-a datorat „manevrării imprudente a armamentului, victimele fiind din rândul celor care s-au aflat în imediata apropiere a făptuitorilor”. De asemenea, anchetatorii au stabilit că nu în toate cazurile decesul s-a produs prin împușcare, existând situații în care decesul s-a datorat altor cauze, precum agresiunea, incendierea, accidentul rutier sau accidentul aviatic.

Din cele 1.855 de persoane rănite prin împușcare, 420 erau ofițeri, subofițeri și militari în termen. Procurorii susțin că, la fel ca și în cazul persoanelor decedate, există situații în care rănirea s-a datorat „manevrării imprudente a armamentului”.

Din cele 343 de persoane rănite în alte împrejurări sau care au suferit diferite traume, 68 eraut ofițeri, subofițeri și militari în termen. Anchetatorii susțin că, în principal, leziunile produse se datorează unor agresiuni, dar există și situații în care leziunile se datorează unor accidente (de exemplu ruperea unor elemente din structura de rezistență a imobilelor avariate în contextul evenimentelor, activarea accidentală a unor dispozitive din sistemul de apărare al unităților militare etc.) sau autoaccidentării, precum și „situații în care unele persoane au suferit afecțiuni neuropsihice”.

În absența unor decizii de condamnare în țară, foști revoluționari sau urmași ai acestora s-au plâns la CEDO, care a dat, de-a lungul timpului, mai multe decizii de condamnare a României, obligată să plătească despăgubiri de peste 1 milion de euro.

Condamnările pentru crimele de la Revoluție

PICCJ mai preciza că faptele comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989 au făcut, inițial, obiectul a 4.544 de dosare penale. Secția Parchetelor Militare și celelalte parchete militare au trimis în judecată, în 112 dosare privind revoluția, 275 de persoane, dintre care 25 de generali, 114 ofițeri, 13 subofițeri, 36 de militari în termen și 87 de civili, arăta PICCJ în ordonanța de clasare a dosarului Revoluției.

Pentru dispunerea, organizarea, conducerea, coordonarea și punerea în executare, în perioada 16 – 22 decembrie 1989, a măsurilor de reprimare a manifestanților au fost cercetate, judecate și condamnate peste 50 de persoane, în frunte cu Nicolae și Elena Ceaușescu, alături de miniștri și comandanți militari.

Procurorii arată că eșecul mitingului din data de 21 decembrie 1989 din București și transformarea acestuia într-o mișcare populară de mare amploare împotriva regimului comunist a determinat conducerea politică să ia măsuri de reprimare a acesteia.

Pentru coordonarea și conducerea operațiunilor de reprimare, Nicolae Ceaușescu a instituit un comandament format, între alții, din Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă și generalii Iulian Vlad și Vasile Milea, care „au dat curs hotărârii adoptate în ședința fostului Comitet Politic Executiv al CC al PCR din data de 17 decembrie 1989, de a se acționa împotriva demonstranților prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea armelor”.

„Transpunerea organizatorică, la nivel central, a deciziei de reprimare a manifestanților a fost efectuată de Tudor Postelnicu, în calitate de ministrul de interne, general-colonel Iulian Vlad, în calitate de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului, respectiv de general-colonel Vasile Milea, în calitate de ministru al apărării naționale, iar la nivel local de secretarii comitetelor județene de partid și de conducătorii organelor de miliție și securitate, respectiv de comandanții unităților militare teritoriale”, arată anchetatorii.

În acțiunea de punerea în executare a deciziilor și ordinelor de reprimare a manifestanților au fost implicate „forțe supranumerice și eterogene”, aparținând Miliției, Securității și Armatei, mai arată procurorii.

Printr-un rechizitoriu din 1990, s-a dispus trimiterea în judecată a lui Tudor Postelnicu, a lui Iulian Vlad și a altor 10 persoane, printre care șeful Miliției București și al Penitenciarului Jilava, pentru că au ordonat și au executat acțiuni de reprimare a mișcării de protest din Capitală, în cadrul cărora au fost reținute și cercetate nelegal 1.245 de persoane în scopul de a se obține declarații cu privire la conducătorii și organizatorii acțiunii de protest.

Prin sentința din 10 mai 1991, Curtea Supremă de Justiție – Secția Militară a dispus condamnarea pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal a lui Tudor Postelnicu, la șase ani de închisoare, și a lui Iulian Vlad, la patru ani de închisoare.

Printr-un alt rechizitoriu din 1990, Secția Parchetelor Militare a dispus trimiterea în judecată a lui Tudor Postelnicu, Emil Bobu (fost secretar și membru al Comitetului Politic Executiv al PCR), Ion Dincă (fost prim viceprim-ministru și membru C.P.Ex al PCR) și Manea Mănescu (fost vicepreședinte al Consiliului de Stat și membru C.P.Ex al PCR). Procurorii arătau că, prin acordul lor exprimat în cadrul ședințelor C.P.Ex. al PCR din data de 17.12.1989 și 22.12.1989, precum și prin acțiunile concrete pe care le-au întreprins, au acționat pentru reprimarea demonstrațiilor din Timișoara, Cluj, București și celelalte localități unde au fost înregistrate victime.

Printr-o decizie din 26 aprilie 1993, Curtea Supremă de Justiție i-a condamnat pe Tudor Postelnicu la 17 ani de închisoare, pe Ion Dincă, la 15 ani de închisoare, și pe Emil Bobu și Manea Mănescu la câte 10 ani de închisoare, pentru complicitate la omor deosebit de grav. Iulian Vlad, trimis în judecată în iulie 1990, a fost condamnat, în 28 aprilie 1992, la 12 ani închisoare pentru complicitate la omor deosebit de grav.

Printr-o rezoluție din 1995, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de general Vasile Milea, ca urmare a decesului acestuia, în 22 decembrie 1989.

Printr-un rechizitoriu din 30 decembrie 1997, procurorii militari i-au trimis în judecată pe generalii Victor Athanasie Stănculescu și Mihai Chițac, fiind inculpați ca principali responsabili de organizarea represiunii armate față de demonstrațiile anticomuniste de la Timișoara.

În anul 2000, generalii au fost condamnați la 15 ani de închisoare, însă în 2001 procurorul general al României Joița Tănase a făcut un recurs în anulare, procesul s-a rejudecat, iar acuzații au fost eliberați din arest.

În final, în 15 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a condamnat pe cei doi generali la câte 15 ani de închisoare pentru omor și tentativă de omor privind organizarea și coordonarea represiunii de la Timișoara. Curtea a dispus, de asemenea, ca reclamanții să plătească în solidar cu Ministerul Apărării despăgubiri, sume care au fost achitate.

Inchide