Horațiu Suciu, medicul care ajunge la inima copiilor: „Trebuie să mă uit tot timpul înainte. Este simplu să spui că nu mai poți”

Redactor:
Mădălina Chițu
Dr. Horațiu Suciu este printre puțini medici din România care poate opera nou născuții bolnavi de afecțiuni congenitale ale inimii.

Alex s-a născut la Brașov. A venit pe lume la 26 de săptămâni. Era un ghemotoc de 800 de grame pe care părinții l-au părăsit după ce au aflat că are inima bolnavă, iar mulți nu ar fi pariat pe șansele lui de supraviețuire.

Doctorii de la maternitatea unde s-a născut au decis să îl transporte la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant Târgu Mureș, unde o echipă de medici, condusă de dr. Horațiu Suciu, l-a operat. „Era foarte mic și starea lui de sănătate era atât de gravă încât operația nu mai putea fi amânată. Aveam de ales: să îl lăsăm să moară sau să îl operăm. Am decis să îl operăm. Era ținut în incubator. Acolo l-am operat. A fost o minune că a supraviețuit operației”, a povestit dr. Suciu.

La două luni de la operație Alex avea peste două kilograme și jumătate. Fiind în afara oricărui pericol, medicii i-au contactat părinții care au venit să îl ia. În prezent, copilul are doi ani și doar un mic semn de pe piept mai amintește de faptul că viața lui a atârnat de un fir de ață atunci când a venit pe lume.  

Foto: Arhivă personală // Dr. Horațiu Suciu, împreună cu echipa sa, operând un nou-născut ce se afla în incubator, în secția de neonatologie 

Nu este singurul caz de copil care s-a născut cu o boală congenitală a inimii sau pe care medicul Horațiu Suciu l-a operat în incubator și a cărui greutate era sub un kilogram. Anual, în România, se nasc în jur de 1.600 de copii cu malformații cardiace. Jumătate dintre ei trebuie supuși unei intervenții chirurgicale în primul an de viață, adesea în primele zile de la venirea lor pe lume. Din păcate, doar 300 din ei ajung să fie operați.

Și asta pentru că, deocamdată, în mod curent astfel de operații se realizează la Centru Cardiovascular Pediatric din România din cadrul Institutului de Boli Cardiovasculare și Transplant Târgu Mureș, la Institutului Inimii de la Cluj Napoca – care s-a redeschis de 9 luni și, excepțional, în cadrul unor misiuni umanitare, la Marie Curie, în cadrul secției de cardio-chirurgie pediatrică . De la începutul anului viitor medicii din București așteaptă ca activitatea să se permanentizeze și aici. Copiii mai mari, cu probleme cardiace, se operează și la Iași la Secția de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului de Boli Cardiovasculare.

Foto: Arhivă personală // Un bebeluș de 900 de grame pe care medicul Horațiu Suciu și echipa sa l-au operat  

Având în vedere numărul mare de copii diagnosticați cu acest tip de malfonații congenitale, medicii care pot opera în România, la stat, astfel de cazuri pot fi numărați pe degetele de la o singură mână: dr. Horațiu Suciu – Târgu Mureș, dr. Tinică Radu – Iași și dr. Manuel Chira – Cluj.

Medicul Horațiu Suciu a vorbit într-un interviu acordat gândul despre momentele în care a vrut să renunțe la tot, dar și despre lupta pe care o duce cu autoritățile care „văd serviciile medicale ca pe un consumator de resurse financiare, nu ca pe un dătător de forță de muncă” .

De-a lungul carierei sale a primit o serie de propuneri de a pleca în străinătate și de a trata pacienții de acolo pe un salariu de aproape 10 de ori mai mare decât îl are aici, dar de fiecare dată a refuzat. „Am o responsabilitate față de pacienții, față de colegii mei. Nu pot să mă uit la ei și să spun: ‘Băieți, știți, eu plec!”. Fac parte dintr-o echipă multidisciplinară. Am responsabilități față de instituția  în care lucrez, față de Universitatea în care predau și față de pacienții români care sunt foarte importanți. Îmi e greu să iau o decizie de genul ăsta”, mărturisește medicul. 

Este specialist în chirurgia cardiovasculară. În 2002 a plecat la Milano, timp de un an, unde s-a perfecționat în chirurgia cardiovasculară pediatrică. „Am plecat în misiunea de a pune bazele științifice în România a chirurgiei cardiace pediatrice. Până atunci toate intervențiile pe cord erau la grămadă. Nu se făcea diferența între adult și copil. Într-o zi operam un copil, a doua zi operam un adult. Era nevoie să se amenajeze o secție specială pentru copii, să se formeze o echipă specializată pe chirurgia cardiacă pediatrică. În cazul copiilor complicațiile și riscurile unei interveții cardiovasculare sunt mult mai mari decât în cazul unui adult”, spune dr. Suciu.

De atunci și până în prezent, peste 2.500 de copii au trecut prin mâinile lui și ale echipei pe care o coordonează. „Peste 2.500 de povești. Fiecare caz este special. Pentru fiecare părinte copilul lui și afecțiunea de care micuțul suferă este cea mai gravă, chiar dacă forma bolii lui nu este atât de gravă. De fiecare dată încerc să mă ridic la nivelul așteptărilor acestora, care vin plini de speranță la noi, și să empatizez cu suferința lor. Cel mai impresionant caz a fost al unui nou-născut prematur de 800 de grame, pe care am fost nevoit să îl operez în incubatorul în care era ținut”, menționează medicul.

Mai jos puteți citi integral interviul pe care medicul Horațiu Suciu l-a acordat pentru gândul.

Reporter: Povestiți-ne despre începuturile carierei dumneavoastră și despre motivul care v-a determinat să alegeți chirurgia cardiacă, una dintre cele mai riscante specialitatea, având în vedere că chiar și un singur tremur al bisturiului poate duce la pierderea vieții pacientului.

Horațiu Suciu: Când eram mic spuneam că am să mă fac medic. Asta am și ales să fac. În Târgu Mureș, Facultatea de Medicină era una cu tradiție. Astfel că în anul 1986 am intrat la facultate, pe care am întrerupt-o timp de nouă luni, perioadă în care am fost luat în armată. Am terminat-o în 1993. A fost o perioadă destul de tulbure în sistemul sanitar: se trecea de la un sistem oarecum feudal la unul mai democrat, care a aruncat  în aer toate costurile serviciilor medicale. În privința specialității: fără un picior pacientul poate trăi, dar fără inimă sau creier nu. Chirurgia cardiacă și cea neurologică sunt cele mai riscante. Sunt două specialități care își revendică rolul de elită prin prisma organelor pe care le abordează, ambele fiind vitale. În timpul facultății am fost atras de chirurgie. De-a lungul studenției am făcut de gardă și la urologie, dar chirurgia cardiacă mi s-a părut cea mai spectaculoasă, iar acest lucru se datorează mentorilor mei, care mi-au ghidat pașii. Pe cât de spectaculoasă poate fi această specialitate o mare parte dintre studenți fug dea din cauza complexității și a riscurilor la care te expui inclusiv tu ca medic.

Foto: Arhivă personală // Medicul Horațiu Suciu, în 20011, la Congresul American de Chirurgie Toracică, care s-a ținut în Philadelphia

R: În cei 20 de ani de când practicați medicina ați fost plecat la cursuri de perfecționare în străinătate. Ce v-a determinat să nu rămâneți acolo?

H.S.: În perioada în care am terminat eu facultatea se pleca greu la cursuri de perfecționare în străinătate. Apoi, încet, încet s-au deschis și aceste porți. Pe vremea aia plecau medicii cu vechime în domeniu. Țin minte că la un moment dat s-a făcut un parteneriat cu o clinică din Statele Unite, unde, prin rotație, au plecat toți medicii specialiști: chirurgii, anesteziștii și cardiologii. Făceau stagii de trei sau șase luni. Când s-au întors li s-a schimbat radical abordarea intervențiilor. Prima mea ieșire din țară a fost în anul 1998. De atunci și până în 2002 am fost plecat la diferite cursuri mai scurte sau mai lungi în străinătate, dar și la congrese. În anul 2002, după ce mi-am dat specialitatea, am făcut un curs timp de un an de zile. Asta a fost cea mai mare perioadă în care am fost plecat. Am fost la o clinică din Milano. Am plecat în misiunea de a pune bazele științifice în România a chirurgiei cardiace pediatrice. Până atunci toate intervențiile pe cord erau la grămadă. Nu se făcea diferența între adult și copil. Într-o zi operam un copil, a doua zi operam un adult. Era nevoie să se facă amenajeze o secție specială pentru copii, să se formeze o echipă specializată pe chirurgia cardiacă pediatrică. În cazul copiilor complicațiile și riscurile unei interveții cardiovasculare sunt mult mai mare decât în cazul unui adult. În ceea ce privește motivul pentru care am ales să mă întorc de fiecare dată când am plecat la un curs de specializare, am făcut-o pentru că eu eram acolo într-o misiune. Trebuia să învăț și apoi să mă întorc în țară și să mă apuc de trabă. Nu mă duceam acolo să pierd vremea și nici să iau bursă, ca să îmi fie mie bine.

R: Un medic cu experiența dumneavoastră este plătit în străinătate chiar și de 10 de ori mai bine decât în România. Ce anume vă motivează să rămâneți să profesați aici?

H. S.: Este foarte adevărat, dar eu am o responsabilitate față de pacienții, față de colegii mei. Nu pot să mă uit la ei și să spun: ‘Băieți, știți, eu plec!”. Fac parte dintr-o echipă multidisciplinară. Am responsabilități față de instituția  în care lucrez, față de Universitatea în care predau și față de pacienții români care sunt foarte importanți. Îmi e greu să iau o decizie de genul ăsta. Un medic din România nu poate fi performant cu salariul pe care îl primește. Ca medic trebuie mereu să fii la curent cu ultimele noutăți în domeniu. Trebuie să participi la congrese internaționale și la cursuri de perfecționare. Pentru asta ai nevoie de bani. Statul nu suportă astfel de lucruri. Un medic primar, chirurg, cu patru-cinci gărzi pe lună câștigă până la 2.500 de lei pe lună. Un medic specialist câștigă 1.600 – 1.700 de lei, de medicii rezidenți nici nu mai vorbesc – ei câștigă în jur de 800 de lei. Eu practic medicina și sunt și cadru didactic la Universitate. Am două joburi, deci două salarii și astfel ajung la un venit lunar de 4.000 de lei. E un salariu mare comparativ cu alți colegi de-ai mei. Dacă e să punem la socoteală deplasările la congrese și educația în medicină pe care mi-o cultiv, suma nu mai este atât de mare. Trebuie să ne perfecționăm în continuu. Suntem judecați dacă nu o facem, dar pentru asta avem nevoie de bani. Ca să nu mai spun că am familie, copil și trebuie să îi întrețin. Pentru asta ai nevoie tot de bani. Pentru ca lucrurile să înceapă să meargă bine în țara asta și pentru ca medicii străluciți să nu mai părăsească țara, România are nevoie de oamnei motivați și intruiți. Lucrurile astea merg mână  în mână. Trebuie să se găsească soluții. Autoritățile trebuie să nu mai vădă serviciile medicale ca pe un consumator de resurse financiare, ci ca pe un dătător de forță de muncă. Așa cum s-au găsit soluții pentru corpul magistraților, așa trebuie să se găsească soluții și pentru cadrele medicale. Nu putem să îi ținem așa la nesfârșit sau să admitem că ei iau plăți informale și că astfel se descurcă. Sunt convins că în momentul în care salariul unui medic va fi similar cu cel al unui magistrat vor dispărea anumite lipsuri din sistemul sanitar.

R: Au fost momente în care ați vrut să renunțați la tot și să o luați de la capăt?

H.S.: Da, dar mi-a trecut repede. Nu sunt în poziția în care să spun: ‘De mâine nu mai pot!”, ‚De mâine renunț!”, ‚De mâine fac altceva!”. Conduc o echipă. Trebuie să mă uit tot timpul înainte. Este simplu să spui că nu mai vrei, că nu mai poți. De-a lungul experienței mele m-am confruntat cu un astfel de moment. A fost atunci când s-a desființat Institutul, din rațiuni organizatorice, nu ni s-a explicat foarte bine motivul pentru care a fost închis. Și acum a rămas în coadă de pește de ce s-a desființat. Ei, bine, în momentul acela am spus că renunț. Ajunsesem la concluziile că nu mai are niciun rost și că țara asta nu mai are niciun viitor. La momentul respectiv eram singurii care operam, care făceam transplanturi și atunci cineva s-a gândit să facă și mai bine de atât: să îl desființeze. Ne întrebam ce trebuia să facem ca să dovedim că suntem buni. Nu aveam nici măcar datorii la nivel de management. Din punct de vedere profesional toată lumea își făcea treaba bine. Acela a fost un moment în care m-am gândit să plec, dar, a doua zi am rămas să lupt. Omul pus într-o situație din asta are două variante: fugă sau luptă. Eu am ales să lupt și se pare că am făcut bine. 

R: În România, anual, se nasc peste 1.600 de copii cu boli congenitale cardiace. Dintre aceștia, doar 18% sunt operați în țară, din lipsă de resurse. Majoritatea dintre copiii operați în România ajung pe mâinile dumneavoastră. Fiecare are o poveste impresionantă, dar care v-a marcat cel mai mult?

H.S.: Din 2002 și până în prezent am operat peste 2.500 de copii, 2.500 de povești. Fiecare caz este special. Pentru fiecare părinte copilul lui și afecțiunea de care micuțul suferă este cea mai gravă, chiar dacă forma bolii lui nu este atât de gravă. De fiecare dată încerc să mă ridic la nivelul așteptărilor acestora, care vin plini de speranță la noi, și să empatizez cu suferința lor. Cel mai impresionant caz a fost al unui nou-născut prematur de 800 de grame, pe care am fost nevoit să îl operez în incubatorul în care era ținut. S-a născut la 26 de săptămâni și a fost abandonat în maternitate, pentru că dincolo de faptul că era prematur mai suferea și de o boală congenitală cardiacă. A fost adus la noi la Institut și era foarte mic și starea lui de sănătate era atât de gravă încât operația nu mai putea fi amânată. Aveam de ales: să îl lăsăm să moară sau să îl operăm. Am decis să îl operăm. Era ținut în incubator. Acolo l-am operat. A fost o minune că a supraviețuit operației. Asta se întâmpla în anul 2011. Copilul era din Brașov și provenea dintr-o familie numeroasă. Era al nouălea sau al zecelea la părinți.  Practic a fost abandonat în spital și împreună cu colectivul de la neonatologie am ajuns la concluzia că trebuie intervenit. Am intervenit, s-a făcut bine și abia după câteva luni, timp în care copilul a mai crescut s-a luat legătura cu părinți, care au venit și l-au luat. Ei au crezut în tot acest timp că copilul lor nu a supraviețuit. Ăsta este un caz care m-a impresionat și pe mine și m-a impresionat efortul colectiv care nu și-a pus niciodată problema cine sunt părinții, sau de unde sunt.

R: Cum îi pregătiți pe părinți înainte de operație, dar când trebuie să le spuneți că rezultatul operației nu a fost cel dorit?

H.S.: La astfel de patologii oricând pot apărea complicații, iar apariția acestora reprezintă cel mai mare coșmar al meu. Înainte de orice trebuie stabilite câteva lucruri extrem de important. În primul rând, chiar și simplul fapt că un nou născut supraviețuiește unei operații pe cord este o performanță. În al doilea rând, nu trebuie să uităm că noi operăm copii bolnavi și copii foarte bolnavi. Chiar dacă sunt foarte drăgălași există riscul să apară și rezultate nedorite.  Mai ales în cazul nou-născuților. Operăm nou-născuții pentru că sunt grav bolnavi și nu mai pot să aștepte. Primul impuls, ca și medic, este să lași copilul să crească cât mai mare. Atunci când ajunge la vârsta de șase-opt luni organismul lor tolerează mai bine intervenția chirurgicală, dar sunt cazuri în care fiecare secundă în plus în care nu este operat trece în detrimentul copilului. De aia alegem să îi operăm chiar și în primele ore de viață, nu ca să ne dovedim nouă, medicilor, cât de buni suntem. Sunt patologii extrem de grave, sunt urgențe neonatale care necesită intervenția chirurgicală în prima zi de viață. La o greutate și o vârstă mică, indiferent de patologie, mortalitatea este destul de mare. Asta nu se întâmplă doar la Târgu Mureș, ci la nivel mondial, în centrele unde se fac astfel de intervenții. Astfel, părintele trebuie pregătit foarte bine înainte de operație. Aud despre cazuri în care părinții devin agresivi cu medicul atunci când cel mic are o afecțiune minora, care nu îi pune viața în pericol, așa cum este cazul bolilor de inimă. Comunicarea dintre medic și pacient este esențială. Frustrările și supărările de aici pleacă: din insuficienta comunicarea dintre medic și pacient. Un medic trebuie să își facă timp să vorbească cu părinții, să le explice riscurile, să le vorbească despre complicațiile care pot apărea. Chiar și atunci când știi că aproape 100% lucrurile vor merge bine, pentru că în medicină nu poți să fii 100% sigur.

R: Care este cel mai frumos gest pe care un părinte l-a făcut pentru a vă răsplătit pentru faptul că i-ați salvat viața copilului lui?

H.S.: Au trecut cinci ani de atunci. O mămică a venit la mine și m-a rugat să o las să îmi facă o poză. Nu știam ce vrea să facă cu ea, credeam că vrea să aibă o amintire cu mine. Am lăsat-o evident, eu sunt un tip pozitiv. Mi-a făcut o poză tip buletin și în momentul în care s-a externat cu copilul a venit cu o diplomă pe care scria: „Pentru cel mai bun medic. Mi-ați salvat viața”. Pe diplomă era poza mea și a copilașului, una lângă alta. Ăsta a fost cel mai frumos gest: am primit o diplomă pe care am înrămat-o și o am și acum în cabinet. Un gest simplu, dar care te umple de fericire și care și-a atins scopul. O diplomă cu cel mai bun medic. Măcar pentru el am fost cel mai bun medic.

R: România ocupă un loc fruntaș la nivel european în ceea ce privește mortalitatea infantilă, iar bolile de inimă reprezintă un factor important. Câtă importantă credeți că acordă autorătățile acestui aspect?

H.S.: Urgențele neonatale sunt și la ora asta în România o problemă, un subiect foarte delicat din toate punctele de vedere: pentru părinți, pentru sistemul sanitar și pentru oficiali. Mortalitatea era destul de mare având în vedere că riscul apariției complicațiilor era destul de mare. O mare problemă în ceea ce privește bolile congenitale cardiace în România o reprezintă faptul că nu există decât un singur centru dotat ca la carte unde pot fi operați nou-născuți pe cord – cel de la Târgu Mureș. Un astfel de centru a fost constuit în anu. Pe lângă aparatura necesară există și personal calificat, o echipă multidisciplinară. Nu poți să operezi împreună, în același loc, copii și adulți pentru că sunt două lucruri total diferite. Copiii nu sunt niște adulți mai mici. Ei au cerințele lor, particularitățile lor atât anatomice, cât și fiziologice. În 2000, la Târgu Mureș s-a început constuirea unui centru dedicat exclusiv copiilor. S-a cumpărat aparatura specială, s-a construit o secție specială pentru cei mici, cu bloc operatoriu separat de cel pentru adulți, cu sală de terapie intensivă separată. S-a instuit și personalul medical. În 2002 am plecat la Milano să mă specializez în chirurgia cardiacă pediatrică. Secția a fost deschisă în 2004. Cu doi ani înainte de a se deschide secția de cardio-chirurgie pediatrică de la Târgu Mureș am plecat la specializare în străinătate pentru că știam că atunci când mă voi întoarce totul va fi gata și că va trebui să operez. Am plecat în misiunea de a pune bazele științifice în România a chirurgiei cardiace pediatrice. Până atunci toate intervențiile pe cord erau la grămadă. Nu se făcea diferența între adult și copil. Într-o zi operam un copil, a doua zi operam un adult. Era nevoie să se facă amenajeze o secție specială pentru copii, să se formeze o echipă specializată pe chirurgia cardiacă pediatrică. În cazul copiilor complicațiile și riscurile unei interveții cardiovasculare sunt mult mai mare decât în cazul unui adult. Resursa umană este cea mai importantă. În epoca asta modernă se găsesc fonduri europene cu care se cumpără aparatură și când le avem pe toate dăm cu capul de pragul de sus și spun dar ce oameni aveți. Trebuie identificată și resursa umană care este cea mai dificilă. Cel mai concret exemplu este cel de la București. La Marie Curie există secția, dar nu există oameni. S-au luat aparate de cinci ani dar nu sunt anesteziști și cardiologi. Pentru chirurgia cadiacă pediatrică trebuie să ai o experiență de minim zece ani. Zece ani de practică și de muncă zi de zi în sala de operație pentru că în momentul în care intră pacientul să nu fie vreo problemă și să ai rezultatele cele mai bune. Scopul nostru ca și medici nu este să îi operăm pe copii, ci să îi facem bine. Copiii ăștia trebuie să plece acasă. În momentul ăsta atât din punct de vedere cantitativ, dar și calitativ nu sunt urmărite lucrurile așa cum trebuie. Statisticile arată că în România sunt operați între 250 și 300 de copii. La populația din România ar trebui să avem 4-5 centre de chirurgie cardiacă pediatrică. Fiecare centru ar trebui să opereze între 250 și 300 de cazuri. În fiecare centru ar trebui să fie patru chirurgi, cinci anesteziști, șase cardiologi, două săli de operație. Lucrurile astea sunt foarte clare. Ăsta este idealul. Sunt conștient că nu putem face dintr-o dată 500 de cazuri.
 

Inchide