ȘCOALĂ NOUĂ. Cât de mult ne COSTĂ învățământul de stat GRATUIT. De ani de zile, părinții „creditează” Educația cu milioane de euro

Gândul demarează campania "Școală nouă" prin intermediul căreia își propune să determine ministerul Educației și autoritățile abilitate să creeze cadrul legal astfel încât plățile pe care părinții le fac an de an pentru a suplini lipsurile din școli să devină legale

De ani buni părinții „cofinanțează” sistemul de învățământ românesc cu milioane de euro. Un calcul simplu și minimal arată că numai din așa-zisul fond al clasei și al școlii în sistem intră aproximativ 70 de milioane de euro anual, în condițiile în care în preuniversitar sunt circa 3 milioane de elevi și fiecare contribuie cu cel puțin 100 de lei (300.000.000 de lei). Acești bani se cheltuiesc nu doar pentru banalele consumabile (hârtie igenică, săpun, detergent, coli, dosare, markere, cretă, burete, toner pentru imprimantă), dar și pentru renovarea și dotarea claselor cu table, bănci, videoproiectoare, calculatoare, parchet, dulapuri sau cuiere. Și lucrurile nu se opresc aici.

În zilele următoare, gândul va publica o serie de articole prin care va arăta cât îi costă pe părinți crearea unor condiții decente pentru copiii lor în școlile de stat din România și cum sistemul îi obligă să pună umărul la înflorirea afacerilor editurilor care publica auxiliare și manuale, dar și la cele ale afterschool-urilor. Pe de altă parte, gândul va prezenta situația școlilor în care contribuțiile părinților au devenit legale prin constituirea lor într-o organizație non-profit. 

Gândul demarează campania „Școală nouă” prin intermediul căreia își propune să determine ministerul Educației și autoritățile abilitate să creeze cadrul legal astfel încât plățile pe care părinții le fac an de an pentru a suplini lipsurile din școli să devină legale. De asemenea, propunem schimbarea statutului juridic al școlilor astfel încât cei care doresc să poată redirecționa 2% din impozitul pe venit către școli așa cum o pot face în prezent pentru ONG-uri.

Banii pe care statul îi alocă sunt insuficienți, dar părinții care înțeleg că școala este o problemă a comunității și vor să finanțeze școala nu o pot face în mod legal. O fac însă ilegal, iar sumele nu sunt deloc neglijabile.

Soluția o poate reprezenta legalizarea așa-zisului fond al clasei și al școlii. Mai exact, școala să poată deține un cont bancar unde părinții să vireze suma pe care o doresc, dacă doresc, și pe care să îl administreze școala. În acest moment, școlile au conturi deschise prin Trezorerie, în care pot face operațiuni numai instituțiile publice.

Pentru a deveni realitate, una dintre posibilități ar fi un amendament la actuala Lege a Educației, nr.1 / 2011, prin care școlile să aibă dreptul să deschidă conturi exclusiv pentru donații, în care să se depună legal banii pe care părinții îi dau acum către unitățile de învățământ preuniversitar la fondul clasei. În prezent acest lucru este imposibil pentru că școala este ordonator terțiar de credite, potrivit Legii Finanțelor Publice 500/2002 (Art 21(3)). Amendamentul trebuie urmat de o Hotărâre de Guvern care să reglementeze clar mecanismul de legalizare a fondului clasei, astfel încât părinții să poată verifica că banii lor sunt cheltuiți exclusiv în beneficiul copiilor lor.

Modificări și completări trebuie aduse și Regulamentului de organizare și funcționare a unităților de învățământ (nr.4925/2005) care în acest moment prevede posibilitatea ca părinții să poată propună o sumă minimă prin care să contribuie la întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei ori a unității de învățământ (Articolul 48, alineatul (2)), dar nu face nicio referire la existența unui cont bancar care să fie administrat de un contabil, ceea ce face ca acum aceste inițiative să se afle în afara zonei fiscalizate. 

Singura soluție legală și eficientă în acest moment este constituirea unui ONG al părinților, care are însă limitele sale. Sponsorizarea, o altă modalitate legală, nu a devenit o practică din cauza birocrației pe care o presupune.      

Cum finanțează statul învățământul

În prezent, finanțarea sistemului de învățământ urmează principiul potrivit căruia banii urmează elevul. Asta înseamnă că școlile primesc bani în funcție de numărul de elevi pe care îl au. Astfel, în fiecare an, se stabilește un cost per elev în funcție de mai multe criterii: nivel de învățământ, filieră, profil, specializare/domeniu, limba de predare, mediul urban/rural și alți indicatori specifici de învățământ.  

Pentru anul 2013, pentru un elev din învățământul primar din mediul urban statul alocă 1.847 lei pe an, în timp ce pentru unul care învață în mediul rural, 2.200 de lei. În cazul ciclului gimnazial, un elev din mediul urban primește 2.420, iar unul din mediul rural, 2.783 de lei. Pentru un elev care urmează cursurile unui liceu teoretic, statul alocă 2.420 de lei indiferent de zonă în care învață, în timp ce pentru un elev care merge la un liceu tehnologic, militar sau pedagogic, 2.503 lei, potrivit Hotărârii 72/2013 privind aprobarea normelor metodologice pentru determinarea costului standard per elev. 

Banii sunt alocați prin intermediul autorităților locale, mai exact al primăriilor. Astfel, înainte de începerea anului școlar, fiecare unitate de învățământ comunică inspectoratului numărul de elevi pe care urmează să-l aibă, inspectoratul dă aviz și comunică sistemului de finanțe publice. De aici banii ajung în contul primăriei și, mai departe, în contul fiecărei școli.

Pe lângă finanțarea de bază, Legea Educației prevede și o finanțare complementară (art.105), asigurată din bugetele locale pentru reparații capitale, consolidări, burse, transportul elevilor și profesorilor etc, dar și o finanțare suplimentară (art. 107) care se acordă ca sumă globală fixă din bugetul Educației pentru premierea unităților de învățământ preuniversitar cu rezultate deosebite.  

Numai că banii nu sunt suficienți. Dacă imaginăm situația în care într-o clasă din ciclu primar sunt 25 de elevi, bugetul anual al acestei clase este, în medie, de 50.000 lei. Din acești bani, aproape o treime (14.500 de lei) o reprezintă numai salariul anual al învățătoarei, calculat la o medie lunară de 1.200 lei, fără a lua în calcul plățile către asigurările sociale care sunt plătite din aceeași bani. Dar elevii din ciclul primar au și profesor de limbă străină, de religie și de educație fizică. În plus, din acest buget trebuie plătite și salariile personalului auxiliar, materiale și servicii, precum și întreținerea curentă, potrivit articolului 104 din legea Educației.

Potrivit acestei simulări de calcul este evident că cea mai mare parte din suma alocată unui elev merge către plata salariilor cadrelor didactice și a utilităților. În consecință, tot ce ține de dotarea sălilor de clasă, de la hârtie igenică și săpun, pănă la imprimantă și proiector, se face pe cheltuiala părinților.  

Cum finanțează părinții sistemul de învățământ

Învățământul de stat este gratuit, potrivit Constituției. Însă părinții care au copii la școală știu că lucrurile nu stau deloc așa. De la rechizite, manuale și auxiliare, la uniformă, fondul clasei și miciile cadouri pentru învățătoare și profesori, părinții care au un copil la școală cheltuie mimim 1.100 de lei anual, fără a lua în calcul serviciile de afterschool la care pot apela și care urcă costurile anuale considerabil. Suma nu include nici banii pe care în special părinții care au copii în ciclul primar îi plătesc pentru renovarea și dotarea sălilor de clasă. O practică foarte răspândită, dar lipsită de un cadru legal.   

 

Mare parte din cheltuielile necesare pentru a trimite un copil la școală este firesc să fie suportată de părinți. Problema o reprezintă însă faptul că pe lângă rechizite, ghiozdan și îmbrăcăminte, părinții cheltuiesc sume considerabile pentru renovarea și dotarea sălilor de clasă, pe manuale – care teoretic sunt gratuite -, auxiliare și culegeri.

În special părinții care au copii în ciclul primar sunt puși în situația de a contribui pentru dotarea sălii de clasă cu tablă, parchet, jaluzele, imprimantă, proiector, cuier, dulapuri. Uneori li se cere să suporte și costurile zugrăvirii sălii de clasă. Cei mai mulți părinți, conștienți de lipsurile din școli, nu refuză pentru că își doresc cele mai bune condiții pentru copiii lor și pentru asta „dau oricât”, așa cum ei însuși mărturisesc.

Suma pe care părinții o plătesc pentru crearea unor condiții normale de învățare pentru copiii lor este greu de estimat pentru că dotările de care este nevoie diferă de la caz la caz. Mai mult decât atât, în funcție de situația materială a părinților, dotările considerate „obligatorii” diferă.     

Părinții copiilor din clasele gimnaziale scapă de problema dotărilor pentru că aceștia învață de obicei într-o sală de clasă renovată și amenajată de părinții copiilor din ciclul primar.   

„În clasa I, ne-au cerut bani pentru dulapuri, astfel încât fiecare copil să aibă dulapul lui. Am dat. În clasa a V-a, copilul a fost mutat în altă clasă și nu știu ce s-a întâmplat cu acele dulapuri”, povestește o mamă al cărei băiat învață la o școală din centrul Capitalei.
  
Programa pentru ciclu primar presupune multe activități pentru desfășurarea cărora în sala de clasă este nevoie de un proiector, calculator, imprimantă și, implicit, de toner.

„Noi am făcut rost de o sponsorizare și nu a fost nevoie să cumpăram calculator și imprimantă”, povestește mama unui băiat care învăță la o școală din sectorul 6. „La fiecare ședință cu părinții strângem bani să încărcăm tonerul”, spune un alt părinte. 

O altă mămică, al cărei băiat tocmai a început clasa pregătitoare, spune că învățătoarea le-a cerut părinților să caute cea mai bună ofertă pentru o imprimantă și unul dintre ei să meargă să o cumpere. 

„În clasa I, i-am cumpărat fetiței bancă pentru că nu putea să stea pe cea din clasă. Era ruptă și venea în fiecare zi cu hainele agățate. Am preferat să îi cumpăr bancă împreună cu mama colegei ei decât să îi cumpăr haine săptămânal”, își amintește mama care a plătit 500 de lei pentru banca pe care fiica sa o va folosi până în clasa a IV-a.

Și exemplele pot continua. Suportând astfel de cheltuieli, sumele mai mici pe care le dau pentru hârtie igenică, săpun, coli de hârtie, cretă, burete, markere și tot felul de consumabile li se par „derizorii”. Pentru aceste cheltuieli se strânge așa-zisul fond al clasei care nu este obligatoriu, așa cum spun cei mai mulți dintre părinți, și pe care îl gestionează unul dintre părinți. Suma variază în funcție de școală, dar în medie se ridică la 50-60 de lei pe an. Pe lângă fondul clasei, părinții dau bani și pentru fondul școlii (50 de lei pe an).

Părinții vorbesc cu ușurință despre ajutorul pe care îl dau școlilor, dar se feresc să își decline identitatea sau să spună la ce școală învață copii lor, de teamă că aceștia ar avea de suferit. Acest lucru se întâmplă pentru că în acest moment nu există un cadru legal care să le permită părinților să contribuie la bunul mers al lucrurilor în școli.

Părinții vor să rămână în anonimat și când vine vorba de cadourile pe care le dau în special învățătoarelor, chiar dacă nu puține sunt cazurile când miciile atenții care demonstrează „bunul simț” și „recunoștința” părinților înseamnă un robot de bucătărie, o combină frigorifică sau bijuterii. Astfel, părinții încearcă probabil să compenseze salariile mici din sistemul de învățământ.

Legalizarea așa-zisului fond al clasei ar fi și o măsură anti-fraudă, în condițiile în care profesorii acuzați că au primit mită la examenul de bacalaureat de anul acesta au motivat că banii reprezentau de fapt fondul clasei sau al școlii. 

ONG-ul, singura soluție legală de a da bani la școală

Părinții care vor să contribuie în mod legal pentru îmbunătățirea condițiilor din școli o pot face dacă se asociază într-o organizație non-profit. Astfel, părinții care doresc pot depune bani în contul acestei asociații, care are dreptul să cumpere legal lucrurile necesare și să le doneze școlii. Pentru că este un ONG poate organiza și diverse activități care să genereze venituri, poate primi sponsori sau cele două procente din impozitul de venit.

Neajunsurile acestui tip de organizare îl reprezintă faptul că este nevoie de implicarea unor părinți care să știe să gestioneze o organizație de acest tip, precum și faptul că în cazul asociațiaților deja constituite, unele primării percep chirii, în condițiile în care clădirile școlilor sunt proprietatea lor.   

Cum s-a modificat sistemul de finanțare pentru învățământul de stat

Principiul finanțării în funcție de elev a fost aplicat începând cu anul 2010, după ce ministrul Educației de la acea vreme, Daniel Funeriu, a inițiat o Hotărâre de Guvern în acest sens la finele lui 2009. Până atunci, finanțarea se făcea în funcție de numărul și tipul de posturi.

În 2010, finanțarea per elev se reducea doar la plata cadrelelor didactice și a personalului auxiliar. Unul dintre principalele efecte ale aplicării acestui sistem a fost implicarea învățătorilor și profesorilor în aducerea și reținerea copiilor la școală pentru că aceștia își primeau salariu în funcție de numărul de elevi pe care îl aveau. Astfel, dacă în 2008-2009, 14.000 de copii abandonau școala între clasa I și clasa a IV-a, în 2011-2012, numărul acestora a scăzut la 4.000, a explicat pentru gândul fostul ministru al Educației, Daniel Funeriu.

În 2011, prin legea Educației (art.104), costul per elev s-a extins la toate cheltuielile, mai puțin construcții noi și transportul elevilor și al profesorilor. 

Inchide