Viața după Afganistan a unui medic militar român: „Eram la o nuntă. S-au dat artificii: bum, bum, bum… Mi-am băgat soția, cu rochia ei de nașă, sub mine, în cel mai mare noroi”

Redactor:
Mădălina Chițu
Povestea impresionantă a medicului Daniel Gheorghe Aron plecat în patru misiuni militare: "Pe câmpul de luptă nu ții cont că rănitul din fața ta este de partea cealaltă a baricadei. Satisfacția e mai mare atunci când reușești să îl vindeci"

„Eram naș la o nuntă. Am ieșit din biserică. S-a auzit: ‚bum, bum, bum”. M-am adăpostit la pământ, și am adăpostit-o și pe soția mea. Am băgat-o, cu rochia ei de nașă, sub mine, în cel mai mare noroi”. Aceasta a fost reacția instinctivă a locotenentului colonel dr. Daniel Gheorghe Aron, întors de doar câteva zile de pe frontul din Afganistan, și căruia focurile de artificii i-au aprins imediat în minte situațiile cu care s-a confruntat de nenumărate ori în teatrele de operațiune.

Lt. col. dr. Daniel Gheorghe Aron este medic de profesie și a fost, până la 42 de ani, în patru misiuni militare: una în Irak și trei în Afganistan. A trăit salvându-i pe alți de la moarte într-un mediu în care la aproape fiecare pas se auzeau împușcături, într-un loc în care oricând putea să își piardă viața. Recunoaște că imaginile cu oameni răniți sau muribunzi, pe care îi vedea zilnic, l-au afectat, dar a acceptat o astfel de „provocare”, așa cum o numește chiar el, pentru că și-a dorit să își ajute colegii alături de care a împărțit bune și rele pe timp de pace. 

Visa încă de mic să devină medic. Își dorea chiar să inventeze un leac cu ajutorul căruia să-și facă mama nemuritoare. În școala generală era medicul clasei, colegii îl rugau să le scoată dinții cu ața. Ajuns în adolescență, lucrurile au luat o întorsătură serioasă. S-a înscris la Facultatea de Medicină Militară și a absolvit în 1997 Institutul Medico-Militar din Târgu Mureș. La 19 ani de la terminarea facultății a ales să plece pentru prima dată într-o misiune în teatrele din operațiuni. Prima misiune a început în Irak, în iulie 2006. A revenit în țară în februarie 2007. A plecat din nou, în iulie 2008, și s-a întors în februarie 2009 – cu batalionul de la Câmpul Lung. A urmat o a treia misiune, iulie 2010 – februarie 2011, cu batalionul de la Bistrița. Ultimaa fost în iulie 2012 – februarie  2013, cu batalionul de la Curtea de Argeș.

„Când le-am spus părinților mei că plec prima dată în misiune, tata m-a întrebat: ‚Măi, tu știi ce faci?”. Soția mea a reacționat foarte bine atunci când i-am spus că plec prima dată. Pe parcurs, în timpul antrenamentelor,  a început, cred, să realizeze ce presupun aceste misiuni, dincolo de faptul că aveam să ne vedem peste șase luni”, mărtusisește lt. col, dr. Daniel Gheorghe Aron.

Acesta spune că pe câmpul de luptă, ca și medic, nu există inamic. Pentru el toți erau egali, indiferent că răniții erau din tabăra lui sau cea adversă. „Când ai de-a face cu un astfel de pacient, satisfacția este mai mare când îl vindeci. Prin asta le câștigi și mai mult încrederea celor din tabăra ta. Odată am salvat un muribund taliban, despre care toată lumea spunea că a murit. M-am dus la el să îl văd. Am constatat că trăia și l-am tratat”, menționează medicul militar.

A trecut prin situații limită, dar niciodată nu s-a gândit să renunțe la profesia de medic. Întrebat care a fost cel mai frumos mod în care un militar rănit i-a mulțumit pentru ceea ce a făcut pentru el, acesta spune: „Cea mai frumoasă răsplată este atunci când, la festivitatea de repatriere, defilează batalionul, îi vezi pe soldații care au trecut prin mâinile tale că trec prin fața ta. Mai mare răsplată decât asta nu cred că poate să existe”.

FOTO: Locotenent colonel doctor Daniel Gheorghe Aron

În perioadele în care a fost plecat în misiune a ratat Crăciunul, Anul nou, dar și zile de naștere și onomastice. Însă, cel mai important moment a fost atunci când fiul lui Adrian a participat la un show de talente și a cântat o melodie dedicată lui. Lacrimile îi inundă și acum ochii când își reamintește momentul. „Eram în ultima misiune în Afganistan. M-a sunat soția și mi-a spus că Adrian e la Românii au talent și că, chiar în acele momente, cânta. Am fost foarte emoționat”.

După ultima sa misiune în Afganistan, din perioada iulie 2012 – februarie  2013, lt. col. dr. Daniel Gheorghe Aron a ales să îi învețe și pe alți tot ce știe el atunci când vine vorba de practicarea medicinii în siguranță pentru pacient atunci când situația este una vitregă. Este medic șef la Centrul de Instruire pentru Luptă al Forțelor Terestre „Getica”, iar acolo coordonează un program de instruire a tinerilor medici militari. „De doi ani coordonez acest program. Am început să facem pași mărunți. Am învățat să ne ridicăm în picioare, apoi să mergem și acum cred că ne apucăm de fugă. Avem susținerea Ministerul Apărării Naționale și sprijinul partenerilor noștri americani, care și ei își doresc să aibă personal medical compatibil cu al lor. Adică să urmăm același timp de proceduri, să lucrăm pe același tip de materiale să se poată baza și ei pe noi”, spune medicul militar.

Într-un interviu acordat gândul lt. col. dr. Daniel Gheorghe Aron a vorbit despre ce înseamnă să fii medic militar nu doar pe timp de pace, ci și pe timp de război, despre cum te pot marca situațiile critice prin care treci.

De unde pasiunea pentru medicină?

Mi-am iubit foarte mult mama și tatăl. Când eram mic mă gândeam cum ar fi să moară mama. Nu am putut accepta acest lucru, iar atunci mi-am spus că mama mea nu o să moară niciodată, pentru că eu o să mă fac doctor și când o să se îmbolnăvească o să o fac bine și o să inventez un tratament care să o salveze de la moarte și nu o să moară mama niciodată. De acolo a plecat primul pas spre medicină. După care am luat-o în serios. În școala generală colegii mă rugau să le scot dinții. Mă considerau medicul clasei. Apoi încet, încet, nu m-am văzut făcând altceva. Întotdeauna mi-a plcăut să ajut oamenii și consider că un medic sau un personal medical trebuie să aibă această dorință de a face bine celor din jur necondiționat.

 Există diferențe între un medic civil și unul militar?

Facem aceeași medicină ca și colegii noștri civili. În plus față de ei, avem particularități în cadrul pregătirii noastre în specialitate militară. Medicina militară are o caracteristică specială. Noi aplicăm medicina într-un mediu operațional foarte specific instituției pe care o deservim. Medicina militară abordează un alt tip de cazuistică. Trebuie să fim pregătiți în special pentru cazuistica de tip traumatică și nu numai. Pe medicină preventivă, pe medicina generală. Pe lângă asta, trebuie să respectăm și diferite proceduri. Trebuie să ne adaptăm procedurilor, astfel încât să îi ajutăm și nu să îi încurcăm și să ne fim de folos unii altora.

Ați plecat în prima misiune militară în 2006. Ce făceați înainte de asta?

În România am fost medic la o unitate militară cu foarte mulți militari în termen. A fost o activitate foarte solicitantă și plină de responsabilitate, deoarece aveam militari practic în grija noastră. Asta se întâmpla în perioada în care armata se făcea obligatoriu. Apoi, am urmat o pregătire specială și am plecat în prima misiune în Irak, în anul 2006 cu batalionul 812 de la Dej. De atunci a început aventura mea în misiuni externe. Apoi, au mai urmat încă trei misiuni în Afganistan.

Ce este diferit pentru un medic în a practica medicina aici, în țară, și a o practica în teatrele de operațiune?

Ca și medic totul este diferit. Eu am fost în misiune cu batalioane de manevră cu sute de oameni care își pun sănătatea și viața în mâinile și cunoștințele personalului medical, fără ca măcar să conștientizeze acest lucru. Conștientizarea acestui lucru face ca lucrurile să fie mult mai diferite. Aici în România există mai multe alternative: este instituția medicului de familie, pacientul poate să își aleagă medicul, poate alege să se ducă la o policlinică particulară, se duce și face ce crede că e mai bine pentru el. În teatrul de operațiunei nu își poate alege medicul. Medicul este dat și de el depinde totul.

Zona unde stau medicii în teatrele de operațiune este una protejată? Este o zonă sigură? Medicii sunt la fel de expuși ca și soldații care sunt pe câmpul de luptă?

Medicii stau în același loc cu batalionul. Noi, ca medici, suntem expuși aceluiași risc ca și un militar care stă în bază. Stăm în aceleași condiții. Sanitarii, de exemplu, trebuie să asigure asistență medicală fiecărui pluton atunci când iese în misiune. Ei stau chiar cu plutonul pe care îl asigură. Și în timpul în care se odihnesc, în bază, stau tot cu ei ca să își cunoscă foarte bine colegii și să își clădescă acea relație care contează foarte mult. Deci, un cadru medical este la fel de expus și la fel de protejat ca și un militar atunci când este în teatrele de operație.

Înainte de a pleca în misiune sunteți antrenat într-un mod special?

Da. Avem o perioadă de patru luni de pregătire înainte de orice misiune. Din punct de vedere medical această pregătire a fost mai săracă pentru că a trebuit să ne adaptăm situațiilor de la fața locului. Armata română din al doilea Război Mondial nu a avut tradiție de luptă și atunci persoanlul medical militar a trecut la cazuistică pe timp de pace, care este total diferită față de cazuistica de pe timp de război. Eu și cu alți colegi de-ai mei care au fost în teatrul de operație am învățat de acolo și am încercat, și încercăm și acum, să facem un program de pregătire pentru tot personalul medical încă de pe timp de pace, chiar dacă războiul din Afganistan, din fericire, s-a terminat, astfel încât în orice situație să putem acționa foarte eficient și am fi mult mai pregătiți.

De ce ați ales să plecați în misiune?

Dacă vă spun că a fost o provocare pentru mine, o să spuneți că termenul de provocare este un cuvânt perimat, dar chiar am considerat o provocare să pot să asigur asistență medicală în teatrului de operațiuni colegilor mei, alături de care mi-am desfășurat activitatea pe timp de pace și am considerat că trebuie să fiu alături de ei și acolo, așa cum sunt și acasă.  

Cum a fost în ziua în care ați aflat că plecați în misiune? Cum a reacționat soția, familia?

Când le-am spus părinților mei că plec prima dată în misiune, tata m-a întrebat: „Măi, tu știi ce faci?”. Bineînțeles că știam ce fac. Soția mea a reacționat foarte bine atunci când i-am spus că plec prima dată. Pe parcurs, în timpul antrenamentelor,  a început, cred, să realizeze ce presupun aceste misiune, dincolo de faptul că aveam să ne vedem peste șase luni. Altele erau condițiile față de atunci când eram în țară. Nu puteam să vin acasă săptămânal.

 

De-a lungul misiunilor militare, cu siguranță, ați trecut prin momente dificile, situații limită. Puteți să ne spuneți care a fost cea mai „lungă” zi?

Toate erau lungi. Și zilele în care nu aveai ce face erau lungi. Nu tot timpul este agitație. În teatrul de operație nu în fiecare zi suntem în alertă maximă. Fiecare zi are dinamica ei și atunci când nu aveai de lucru timpul trecea greu pentru că te gândeai la viitor, să ajungi acasă, să treacă timpul. Așa este omul făcut. Atunci când are foarte mult de lucru se gândește cum ar face să se odihnească puțin și atunci când este pus în situația când nu are de lucru se gândește cum să facă ceva să-i treacă timpul mai repede. Probabil că cea mai lungă zi a fost prima mea misiune în afara bazei. Numai un inconștient nu are pic de frică în momentul în care pleacă prima dată într-o misiune, neștiind cu e afară. Ești instruit pe timp de pace, dar în momentul în care ieși sunt anumite emoții. O să vă zic o poveste picantă: colegii mei cercetași din plutonul cu care trebuia să ieșim în misiune, m-au invitat seara la masă, după pregătirea misiunii de a doua zi. Și stăteam cu ei la masă și povesteau ca și cum nu aș fi fost de față: „Țineți minte de data trecută, Vai, știți talibanii ăia … când am tras”. Colegii mei îmi construiau un scenariu să îmi creeze o anumită stare, să mă boteze, cum ar veni. Așa emoții mari am avut de dimineață, încât mi-am luat vesta invers pe mine. Mi-am dat seama în tab, în mașina de luptă, că ceva nu este în regulă cu mine. Colegii m-au văzut, dar m-au lăsat. Mi-a prins bine experiența. Și trăind senzațiile respective mi-am dat seama ce simt luptătorii când ies în misiune. Aia cred că a fost cea mai lungă zi. A fost o misiune de vreo 12 ore. A fost cea mai mare bucurie când am ajuns la bază și atunci mi-am spus: „Am spus am făcut-o și pe asta. De acum încolo pot să fac orice”. Nu am ales un incident medical să îl nominalizez aici pentru că cu ele ne confruntam în fiecare zi. Zilnic vedeam diferite cazuri, mai ales în a doua mea misiune, cea din Afganistan, atunci când am coordonat echipa de medici din Centrul Medical din baza Lagman.

Vi s-a întâmplat să tratați inamicul?

Da, de mai multe ori am tratat inamicul. În astfel de situații nu ținem cont că rănitul din fața mea este de partea cealaltă a baricadei. Satisfacția e mai mare atunci când reușești să îl vindeci. Odată, militarii afgani au adus un muribund inamic taliban. Ei ziceau că e mort. Am fost să îl văd și am constatat că nu era mort și l-am dus la punctul medical. A fost spectaculos pentru că am reușit să îl salvăm, să îl trimitem în viață de acolo. A fost o satisfacție deosebită și pentru mine și pentru echipa pe care o conduceam. Prin astfel de situații ca medic reușești să câștigi și mai mult încrederea militarilor, încredere care este foarte importantă pentru grupul pe care îl asiguri.

 

Cel mai impresionant caz?

Au fost mai multe cazuri impresionante. Fiind un medic special și cazuistica este specială. Pot să vă spun de un caz, dar nu de pacient român, pentru că noi acolo nu tratăm doar militarii români, tratăm și militari afgani și forțe militare afgane și copilași. Cel mai impresionant a fost când am tratat în cadrul primei mele misiunii din Irak un copil ars. Într-o zi, o patrulă, fiind în misiune de patrulare, a văzut un copil ars pe marginea drumului cu mama lui. Au venit în bază și mi-au spus despre acel copil. Am cerut aprobarea comandantului să organizăm o misiune și să mergem să vedem care este situația cu acel copil. Ne-am dus cu trei taburi. Colegii mei au făcut un dispozitiv de siguranță triunghiular și între taburi cu cască și vestă am tratat arsurile, care erau impresionante. A fost destul de dificil să comunic cu mama. Nu aveam nici translator ca să îi dau indicațiile ulterioare. Până la urmă am reușit să desenăm în nisip și să ne uităm la soare și astfel am reușit să tratăm copilul. Peste o săptămână, aceași patrulă a fost oprită, în același loc, de un grup de oameni foarte agitați. Colegii s-au speriat și au intrat în alertă. Populația locală vroiau să le mulțumească pentru ce au făcut pentru copilul lor și le-au dat o oaie. Animalul a fost adus aici și a fost gătit în stil tradițional și a fost foarte bun.      

Care a fost cea mai frumoasă răsplată din partea unui pacient de-al dumneavoastră?

O să vă răspund altfel. Cea mai frumoasă răsplată, dar nu din partea unui pacient, pentru un medic este atunci când la festivitatea de repatriere, defilează batalionul, îi vezi că trec prin fața ta și știi că pe toți ai pus mâna și toți sunt acolo și defilează. Mai mare răsplată decât asta nu cred că poate să existe.  

Ce ați simțit în momentul în care ați ajuns acasă, după prima misiune, atunci când ați călcat pe pământ sigur?

Am simțit cea mai mare fericire. Am simțit o fericire extraordinar de mare. Aș vrea să pot să dezvolt cuvântul fericire. Faptul că mi-am văzut copiii, că am putut să îi strâng în brațe, că am putut să simt respirația soției pe obrazul meu, să pun mâna pe ea, să simt efectiv că e ea cea reală. Acestea au fost lucrurile care mi-au rămas în minte.

După prima misiune, emoțiile pentru a doua, a treia, a patra misiune au fost aceleași?

Pentru fiecare misiune am fost tot mai pregătit. Eram mult mai pregătit pentru misiunile ce au urmat. Lucrurile nu au stat la fel pentru soția mea. Pentru ea o nouă misiune era tot mai greu.

Sindromul posttraumatic este des întâlnit în special în rândul soldaților americani. De-a lungul experienței dumneavoastră ați întâlnit astfel de caz?

Nu am întâlnit astfel de cazuri. Este foarte greu de pus un asemenea diagnostic. Sigur că toată lumea care trece prin situații excepționale, suferă anumite modificări. Psihicul omului suferă anumite modificări. Nu cunosc niciun caz de diagnostic pus de sindrom posttraumatic. Să vă povestesc ceva: în prima sâmbătă după ce am revenit din misiune am fost naș la o nuntă. Am ieșit de la biserică. Era în februarie. Era o vreme destul de ploiasă, închisă. Când ieșim din biserică artificii. Se auzea: „bum, bum, bum”. Eu, din reflex, m-am adăpostit așa cum cere procedura, pentru că eram foarte bine antrenat. Am adăpostit-o și pe soția mea. Am băgat-o, cu rochia ei de nașă, sub mine, în cel mai mare noroi. Uite cum suferă psihicul transformări. După care te readaptezi. Există o perioadă de a te reinsera în realitatea reală, cum îmi place mie să îi zic.

Ce faceți pentru a vă reacomoda?

Luăm lucrurile pe rând. Avem psihologi și programe care îi ajută pe colegi să se reinsereze în societate, în familie. Sunt, nu putem să spunem că nu sunt anumite modificări. Se schimbă comportamentul familiei care s-a obișnuit să trăiască fără tine, se schimbă și comportamentul tău – te-ai obișnuit să dormi singur. Chiar dacă iubirea e mare și dorul e mare, e nevoie de timp până se reașează lucrurile. În misiune, în primele două luni se produce o transformare. Se schimbă realitatea. În mintea omului realitatea care te înconjoară ți se pare că aia este realitatea reală. Ăsta este cel mai mare pericol. Practic, ai senzația că ești în zona aia de când e lumea, deși au trecut doar două luni. Deja trăiești într-o altă realitate. Te ancorezi în realitatea reală prin faptul că poți să comunici cu cei de acasă, poți să vorbești, să îți vezi familia și copii este foarte important deoarece asta este realitatea. Aici suntem, aici trăim, prin comunicare reușeam să rămânem agățați în realitatea reală.

Având în vedere situațiile limită cu care v-ați confruntat doi ani de zile, dacă ar fi să punem cap la cap cele patru perioade în care ați fost în teatrele de operațiune, v-ați gândit vreodată să renunțați la profesia de medic?

Nu. Niciodată nu mi-a trecut asta prin minte. Pentru asta m-am pregătit întreaga mea viață. Îmi place foarte mult ceea ce fac și vreau să rămân medic militar până la sfârșitul carierei.    

De-a lungul carierei, în teatrele de operațiune, ați pierdut camarazi. Ce simțiți în astfel de momente?

Sigur că pierdem camarazi. Am pierdut pe timp de pace camarazi. Am pierdut în România camarazi, oameni care s-au îmbolnăvit, am pierdut un coleg care a avut un accident de circulație și nu era în misiune. Sigur, atunci când ești în misiune lucrurile sunt un pic altfel. E o senzație neplăcută, de revoltă de cele mai multe ori, de genul: „De ce a trebuit să se întâmple asta?”. Nu avem ce să facem, trecem peste și ne aducem aminte de ei în anume fel.

Ați mai reveni în teatrele de operațiune?

Dacă ar mai fi nevoie de mine, sigur că aș reveni. Dacă ar fi nevoie de mine. Eu consider că mult mai mare nevoie de mine este la ceea ce fac acum. Am adunat experiența atâtor misiuni, plus că am studiat foarte mult despre felul în care celelalte armate își pregătesc cadrele medicale și pot să fiu mult mai util aici în țară, pregătindu-i pe alți medici să participe la eventualele misiuni pe care armata României le-ar avea în viitor.

Ce faceți acum, în prezent, după ce ați renunțat la misiunile pe câmpul de luptă?

 La Cincu este un centru de instruire de luptă al Forțelor Terestre. În cadrul acelui centru, structurile Forțelor Terestre au condițiile necesare să își repete misiunile în cadrul unor exerciții ample, complexe. Ce fac eu acolo? Integrez actul medical în cadrul acestor exerciții. În plus, față de asta încercăm să dezvoltăm acolo un centru de instuire pentru personalul medical, ceea ce este o idee nouă, un concept nou în armata României pentru a readuce medicina militară în linia I, acolo unde îi este locul. Medicina militară nu începe și nu se termincă la poarta spitalului militar. Cine ajunge pacient la spitalul militar poate considera că are foarte mari șanse să supraviețuiască. Rolul medicinei militare este să facem ca pacienții să ajungă acolo. Încercăm să ne pregătim să aducem pacienții din linia I la poarta spitalului militar, să le creștem șansele de supraviețuire ale militarilor care sunt în misiuni.

De cât timp vă ocupați de acest program?

De doi ani. Am început să facem pași mărunți. Am învățat să ne ridicăm în picioare, am învățat să mergem și acum cred că ne apucăm de fugă. Avem susținerea Ministerul Apărării Naționale și sprijinul partenerilor noștri americani, care și ei își doresc să aibă personal medical compatibil cu al lor. Adică să urmăm același timp de proceduri, să lucrăm pe același tip de materiale să se poată baza și ei pe noi. La Cincu reproducem teatrele de operațiune. Avem manechini pe care repetăm. Medicii militari care vin să se pregătească sunt extrem de extuziaști. După un program intens de pregătire de 10 ore ei spun că mai vor și că li se pare prea puțin. Există un mare interes mai ales din partea tinerilor pentru acest program. La final le dau candidaților un chestionar în care să vorbească despre cum li s-a cursul. Toți au o singură obiecție: cursul e prea scurt. Un astfel de curs ține între cinci zile și trei săptămâni. În perioada următoare ne vom prezenta la un concurs în Germania unde cred că vom face o figură frumoasă. 

 

Oroare! Celebra prezentatoare TV a ţării, abuzată sexual în scara blocului. Atacatorul i-a pus cuţitul...
Doliu uriaș în România! Este prima vedetă mare ucisă de COVID
FOTO. Imagini incendiare cu celebra gimnastă a României! Fără lenjerie intimă, pe rețelele de socializare
FOTO. Imagini incendiare cu celebra gimnastă a României! Fără lenjerie intimă, pe rețelele de socializare
Tratamentul secret pe care îl iau medicii pentru a se imuniza. Medicamentele banale pe care...
Sistem imunitar vs. Coronavirus: Cât timp durează imunitatea după COVID-19? Studii efectuate şi clarificări OMS
Preotul Francisc Doboș, după ce Papa Francisc a declarat că susține căsătoriile gay: „A răspuns...
Ultimul mesaj al cântărețului român aflat la Terapie Intensivă, în stare gravă: 'În cele din...
Are 72 de ani, dar e cuplat cu o studentă. Declarații din dormitorul lor: Să...
Mărturisirile INCENDIARE ale adevăratei Liudmila Ignatenko, femeia care a SUPRAVIEŢUIT Cernobîlului. ''Este o ÎNŞELĂTORIE''
Organul din gât care ar putea să vindece cancerul. Descoperirea istorică, făcută din greșeală
Cuvintele lui Iisus, descoperirea care zguduie creștinismul. A fost însurat sau nu mântuitorul?
Sărbătoare mare vineri în calendarul ortodox: Ce nu ai voie să faci pe 23 octombrie...
Când simți „un gâdilici” în gât virusul și-a croit deja calea în organism. Remediul care...
O experienţă străină în mijlocul Capitalei: Stilul de viaţă francez, în inima Bucureştiului.
Locul superb aflat la câteva minute de Braşov, dar care nu este o staţiune de...
Inchide