Arta ca reper cultural – Un volum despre regretatul Paul Gherasim în viziunea lui Ion Grigorescu

Galeria Romană a deschis, pe 18 noiembrie, expoziția „Pictura ca valoare”, un eveniment cu rădăcini profunde în arta și spiritualitatea românească. Aceasta aduce în prim-plan patru repere ale artei românești: Ion Andreescu, Ion Țuculescu, Paul Gherasim și Horia Bernea, alături de o serie de scoarțe tradiționale din colecția Aureliei Pomponiu.

Expoziția a fost completată de lansarea volumului cu același titlu, semnat de Ion Grigorescu, oferind publicului o perspectivă extinsă asupra relației dintre pictură, tradiție și interpretare critică. Evenimentul a fost deschis de prof. Dr. Erwin Kessler, directorul Muzeului Național de Artă al României, care a subliniat continuitatea și provocările unui discurs artistic ce rămâne relevant în timp.

Expoziție dedicată lui regretatului pictor Paul Gherasim

Expoziția are o încărcătură emoțională aparte – este dedicată lui Paul Gherasim. Anul acesta marcăm un secol de la nașterea lui Paul Gherasim, artist plastic, gânditor și spirit cultivat, a cărui prezență discretă, dar profundă, a lăsat o amprentă singulară în cultura românească.

Parte a generației care a reînnoit limbajul vizual în secolul XX, Paul Gherasim a crescut o operă ce unește simplitatea frumosului cu exigența lăuntrică, transformând pictura într-o formă de rugăciune și rânduială.

„Asistăm cu toții și sunteți invitați la o expoziție și la lansarea unei cărți Paul Gherasim. Expoziția și cartea sunt împreună, poartă un singur nume, Paul Gherasim. Poartă numele comparatismului. Cu siguranță, ca un învățăcel bun, domnul Ene, a încercat să fure ceva de la dl Paul Gherasim.

Această expoziție continuă seria de expoziții ale lui Paul Gherasim începute în anii 70, expoziții comparatiste, expoziții, hai să le spun, care sunt intr-o cu totul altă lectură decât a domnului Ene și a domnului Grigorescu, prin care Paul Gherasim încerca să tradiționalizeze și să radicalizeze conservator și retrograd tot ceea ce era în modernitate și în modernism în arta noastră de atunci.

Respectiv, colegi și artiști care încercau, după 1965, din cărți, manuale și reviste, să facă o artă ca arta occidentală”, a declarat Erwin Kessler, la lansarea cărții despre Paul Gherasim, scrisă de un mare artist al artei contemporane, Ion Grigorescu.

„Contează foarte mult să faci bine și un lucru rău”

„De altfel, cartea dlui Grigorescu este despre valoare. Aceasta este o temă a axiologiei. Nu știu dacă ceea ce a făcut a făcut bine sau a făcut rău, să zicem, culturii române. Ce știu, însă, este că a făcut-o bine. Contează foarte mult să faci bine și un lucru rău. A fost un lucru rău bine făcut pentru unii, un lucru bun bine făcut pentru alții. Și acum să vă spun în ce a constat.

Comparatismul dlui Paul Gherasim era o modalitate de a pune laolaltă meșteșugul – meșteșugul în expozițiile sale pe care le-a făcut la Suceava, Râmnicu Vâlcea și în multe alte locuri. Într-un fel, chintesența lor se găsește într-o expoziție precum ”Studiul I” și mai târziu în ”Studiul II”.

Mega expoziții în care, sub pretextul acestui cuvânt ”Studiu” – studiul era ceva foarte serios, nu, cine nu studiază?- erau lucruri care veneau de la Ernest Bernea și foarte clar aproape erau legionareide atunci, în vremea comunismului – textele sale, până la lucrurile pe care le făcea Ion Grigorescu, care erau neoavangardiste.

Deci sub ”Studiu”, care era o pălărie foarte mare, erau aduse la marca tradiției noastre, așa cum a fost ea conturată în interbelic, toate întreprinderile sau o mare parte din întreprinderile artiștilor care se doreau moderniști. Și Paul Gherasim a reușit această fantastică vrăjitorie. O vrăjitorie din care mai târziu s-a născut grupul Prolog, care nu a făcut altceva și nu face în continuare decât să folosească mijloace moderniste pentru a servi un crez anti modernist. Asta este situațiunea!

„Prologul a fost un grup în care toată lumea era egală, mai puțin Paul Gherasim”

Acum, revenind la Ion Grigorescu. …În mod manifest, după dispariția lui Paul Gherasim, s-a creat un vid de putere, și nu doar în grupul Prolog, ci în întreaga, să zicem așa, mișcare sau nișă. Și văd că este destul de mare nișa aceasta. Sunteți nișați bine, ceea ce înseamnă că nișa nu slăbește și asta este bine. Felicitări domnului Grigorescu și domnului Ene!

„Ion Grigorescu nu a vrut să fie niciodată profesionist”

Cred că, cuvântul pe care l-am decopertat în lungul interviu pe care l-am introdus în Opera pictată – un volum scos acum deja atât de mulți ani, încât și domnul Grigorescu de atunci a continuat să picteze cu înverșunare, încât probabil că va veni a treia ediție, că deja are două ediții Opera pictată.

Domnul Grigorescu are vocația imposturii angajate și care problematizează ca fiind o poză pseudo-profesională a tuturor profesioniștilor. Adică toți ceilalți se refugiază într-o mașinuță și merg sănătoși, mă rog, de fapt nu este o mașinuță, ci un trenuleț pentru copii, și merg sănătoși de pe la 20 și ceva de ani până la pensie sau moarte și asta fac toată viața. Să zicem așa genul Bălașa și așa mai departe, profesioniști.

Ion Grigorescu nu a vrut să fie niciodată profesionist. A făcut pictura și a practicat fotografia. Nu a avut învățători pentru performance și a fost, să spunem, fondatorul performance-ului în arta românească și așa mai departe. A făcut fotorealism, luând și el și din cărți și din cataloage.

A inventat foarte multe lucruri pe cont propriu, a trecut de la unele la altele, s-a întors. S-a lansat ca un avangardist, s-a reafirmat ca ultra-tradiționalist. Are, după cum probabil știți, pe ici pe colo, accente în operele sale, nu în personajul propriu-zis de naționalist, ci este un artist atât de complex încât te lasă complet bouche bée.

Ion Grigorescu produce literatură serioasă, aproape ca Zambaccian, un colecționar care a devenit profesionist ca și colecționar, devenind încet, încet istoric și, mă rog, critic a fost, critic de artă și istoric de artă. A studiat, a scos albume, ca orice om serios din domeniu. El era neguțător și producător de covoare. Apropos de ce însemnă să fii profesionist. Să nu credeți cumva că sunt împotriva profesionalismului și al profesionistului. Dimpotivă, sunt exact la antipod.

„Încrederea în pictură”

În primăvara lui 1995, Institutul Goethe mi-a făcut această propunere, după ce scrisesem primele articole, de a fase o expoziție la ei, pentru ei, plătită de ei. (…) Pe vremea aceea să fii plătit ca și curator și plătit foarte bine, era o mare descoperire și am făcut o expoziție care s-a numit: ”Încrederea în pictură”.

Așa că, Pictura ca valoare – de la început lucram cu arta tradițională, adică scriam despre arta tradițională, despre arta neo-avangardistă, și unele și altele îmi păreau la fel de problematice, în parte chiar compromise.

Dar atunci când a fost să fac o expoziție pe cont propriu și m-am întrebat, pentru că aveam o mână complet liberă, puteam să fac orice, aa mi-au și zis, avem spații și faci orice și a fost pictura. Un lucru cu care în mod sigur ne întâlnim!. Deci rămâne pictura, dar cu tentaculele după ea!” – Erwin Kessler, 18 noiembrie 2025, Galeria Romană.

„Pictura ca valoare”

„Pictura ca valoare” propune o privire coerentă asupra unor artiști care, deși diferiți ca stil și epocă, împărtășesc aceeași preocupare pentru sens, expresie și raportarea la tradiție. Alături de intervențiile lui Ion Grigorescu și de contextualizările lui Erwin Kessler, expoziția funcționează ca un punct de orientare într-o discuție mai amplă despre locul picturii în cultura contemporană.

Publicul este invitat să descopere nu doar opere, ci și o reflecție asupra ideii de valoare în artă — un subiect care rămâne actual și necesar în orice peisaj cultural matur.

Expoziția este deschisă publicului larg și poate fi vizitată până la 4 ianuarie 2026, în programul galeriei Luni – Vineri între 10.00 și 18.00 iar sâmbăta între 10.00 și 15.00, la sediul din Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 1, sector 1, București.