Catalin Iordachescu – „Il rumeno”. Omul din spatele Tezaur și a jumătate din centrul Lugano

Corriere del Ticino l-a numit omul care a cumpărat „jumătate din Lugano”. După trei decenii de discreție, Catalin Iordachescu, „il rumeno” pentru elvețieni, își spune povestea construcției financiare și imobiliare, între București și Lugano. Nu aruncă cifre, îi place să lase faptele să vorbească despre el și, În general, cumpără ca să păstreze. Se întâmplă cu clădirile din Lugano, s-a întâmplat și cu Tezaur, când a preferat să păstreze compania în pofida unei oferte cu foarte multe zerouri.

„Nu am nicio intenție să vând. Acum construim.”

La Lugano, portofoliul descris de publicația elvețiană depășește o sută de apartamente și include multe clădiri centrale, printre care ultima achiziție, clădirea în care a funcționat Gucci, pe Via Nassa. În România, următorul pariu este extinderea Tezaur cu încă 100 de agenții în următorii ani.

În spatele tuturor este o poveste de antreprenoriat autentic, cu o preocupare obsesivă pentru satisfacția clientului, fie el un chiriaș în apartamentele sale, o firmă care închiriază parterul unei clădiri sau o simplă persoană care urmărește să se împrumute. Atenția lui merge până la cele mai mici detalii, de la mobilierul unui apartament până la felul în care este ofertat un client, în direct.

„Oamenii vorbesc despre experiențele pozitive. Iar pe mine, mă interesează să aibă parte de cât mai multe.”

Catalin Iordachescu, fondatorul Tezaur: trei decenii de afaceri între Bucureşti şi Lugano

Timp de trei decenii, Catalin Iordachescu şi-a construit afacerile departe de interviuri şi de prim-planul vieţii publice. Într-o rară conversaţie cu presa, fondatorul Tezaur vorbeşte cu aceeaşi atenţie despre un etaj de parcare în plus, mobilierul unui apartament şi felul în care un client este primit într-o agenţie. La Lugano (Elveţia) a cumpărat cele mai reprezentative clădiri din centrul oraşului, pentru închiriere. În România pregăteşte încă 100 de agenţii Tezaur, într-o afacere pe care a avut ocazia să o vândă şi a ales să o păstreze.

Întâlnirea începe cu o promisiune: că vom căuta în arhivă interviul de acum treizeci şi ceva de ani, pe care i l-am luat în 1994. Catalin Iordachescu era atunci la începutul unei poveşti în care casele de schimb valutar aveau să ducă la spaţii comerciale, spaţiile comerciale la clădiri, iar clădirile din Bucureşti la altele, în centrul oraşului elveţian Lugano.

Între timp, s-au schimbat monede, pieţe, chiriaşi şi câteva generaţii de clienţi. Antreprenorul şi-a mutat familia în Elveţia, fiii au început să lucreze alături de el, iar o parte din vechii parteneri şi-au urmat propriile drumuri. Unul dintre ei s-a întors recent.

Iordachescu are însă o preferinţă care se vede repede în conversaţie.

Despre cât valorează tot ce a construit vorbeşte puţin. În schimb, când ajunge la felul în care funcţionează lucrurile, conversaţia se însufleţeşte. Întrebarea despre apartamente duce la un dulap care nu se potriveşte pe un perete. Cea despre agenţii, la omul căruia îi mai trebuie câteva zile pentru a-şi recupera bijuteria.

„Prefer să vă spun ce am făcut eu.“

La Grand Offices din Floreasca a coborât cu parcarea până la al treilea subsol. Fusese sfătuit să facă doar unu: ar fi costat mai puţin. A mers mai departe, într-un oraş în care, spune el, locurile de parcare lipsesc oricum. Lucrarea a fost complicată, cu vecini pe toate laturile şi cu grija pentru clădirile din jur. Ce îl bucură când povesteşte despre proiect după atâţia ani este că subsolurile nu au infiltraţii. Revine la execuţie şi la constructorii care au făcut-o bine. E un detaliu puţin spectaculos pentru prezentarea unui portofoliu, dar foarte important pentru cine foloseşte zilnic o clădire.

Această atenţie la client reapare de-a lungul discuţiei, indiferent dacă suntem în Bucureşti sau în Lugano. Pentru el, afacerea continuă şi după ce spaţiul a fost cumpărat, amenajat sau închiriat. Începe partea în care cineva trebuie să trăiască, să lucreze ori să intre cu încredere acolo.

La începutul anilor ’90, preocupările erau altele. România descoperea comerţul privat, călătoriile şi nevoia de valută. Iordachescu a intrat în acest spaţiu prin România Exchange şi a avut ocazia să contribuie la reglementarea pieţei. Dar îşi aminteşte şi lucruri mici, inclusiv satisfacţia de a avea o carte de vizită pe care scria că este director. Era foarte tânăr şi voia ca afacerea să fie făcută oficial, cu reguli şi cu un nume pe uşă.

Au urmat împrumuturile cu garanţii. Pe Calea Moşilor, unde povesteşte că a funcţionat primul sediu Tezaur, a adus un bijutier care să îi înveţe să recunoască şi să evalueze aurul. Apoi au început să pregătească angajaţi şi să introducă serviciul în agenţiile de schimb valutar.

Reţeaua creştea, dar fiecare locaţie venea cu o cheltuială care se repeta: chiria. La un moment dat, îşi aminteşte Iordachescu, glumeau că lucrează pentru proprietarii spaţiilor. Din observaţia aceasta s-a născut următoarea afacere. Cum ar fi să fie ei proprietarii?

În 1997–1998 a vândut activităţile de servicii financiare şi a mutat capitalul către imobiliare, spune el. A cumpărat spaţii comerciale, apoi a dezvoltat locuinţe şi clădiri de birouri. Câte? Portofoliul ajunsese, îşi aminteşte, la sute de spaţii comerciale, reprezentând zeci de mii de metri pătraţi. Între timp, o parte dintre proprietăţi au fost vândute pentru investiţiile din Elveţia. Comerţul creştea, puterea de cumpărare se schimba, iar reţeaua devenea tot mai valoroasă. Pentru unele proprietăţi cumpărate atunci, estimează că valoarea s-a multiplicat de peste zece ori.

Dacă nu ar fi fost criza din 2008, povestea ar fi putut continua numai cu metri pătraţi. Dar chiriaşii îşi restrângeau activitatea, iar Iordachescu s-a trezit într-o situaţie nouă: cum să reducă chiria fără să fie afectat. „Îmi spuneau că s-a restrâns activitatea, că nu mai aveau nevoie de atâta spaţiu.” Şi atunci au agreat să reducă spaţiul, iar ce a rămas l-a folosit pentru a începe noua etapă Tezaur.

A creat o experienţă tip bancă cu interioare placate cu lemn, fotolii în care clientul să se aşeze când aşteaptă, aer condiţionat şi, în unele unităţi, aparate de cafea. A adus oameni cu experienţă bancară. Voia să schimbe felul în care era primit clientul care venea să lase un bun în schimbul unui împrumut.

În explicaţiile sale, grija pentru client are o consecinţă foarte concretă: omul trebuie ajutat să îşi recupereze bunul. Compania să câştige din serviciul de finanţare, iar relaţia să poată continua şi după închiderea contractului.

„Ne părea rău când nu mai puteau să îşi recupereze obiectul“, spune, vorbind despre bijuteriile pe care clienţii le lăsau la Tezaur. În conversaţie, aurul apare şi ca obiect de care cineva este legat, cu amintiri care nu intră în calculul preţului pe gram.

De aici, explică el, telefoanele înainte de scadenţă, mesajele, posibilitatea de a prelungi contractul şi aplicaţia prin care clientul poate face operaţiuni de la distanţă. Un om plecat din ţară sau aflat în vacanţă nu ar trebui să ajungă într-o situaţie dificilă doar fiindcă nu poate trece pe la ghişeu. „Clienţii Tezaur sunt mulţumiţi de serviciile noastre, o spune şi ratingul agenţiilor”, spune el mândru.

Aceeaşi preocupare se vede în felul în care descrie sprijinul oferit angajaţilor din agenţii. Un client poate cere o prelungire sau o condiţie care iese din situaţiile obişnuite. Managerul trebuie să poată interveni repede să asiste un operator din agenţie cu clientul în faţă, aşa că o face în direct din centrul de coordonare, ca la o transmisiune TV. „Avem noroc de oameni buni, dar ne luăm toate măsurile ca să ajutăm fiecare client, dacă cerinţa e rezonabilă.”

La scară naţională, provocarea va fi ca această atenţie să poată fi repetată în fiecare agenţie, prin oamenii pe care îi angajează acum.

În 2018, acel parcurs a căpătat şi o adresă elveţiană. Un bancher din Zürich i-a recomandat Lugano. Îşi dorea munte, lac şi un loc în care să poată trăi cu familia. Limba germană îl descuraja, în schimb limba italiană i s-a părut mai uşor de învăţat, deşi a trebuit să o înveţe de la zero. Mai face şi astăzi lecţii, când găseşte timp.

Din afară, dimensiunea investiţiilor sale se vede cel mai bine la pas. În portretul publicat în ediţia tipărită din 26 septembrie, jurnalistul Corriere del Ticino descrie drumul către biroul lui Iordachescu trecând prin zona centrală a Lugano unde acesta deţine mai multe clădiri pe via Motta, contrada di Sassello, Via Nassa. Articolul face o geografie a achiziţiilor, concentrată în cele mai valoroase străzi ale oraşului helvet. Publicaţia estima portofoliul la peste o sută de apartamente şi multe spaţii comerciale, fără ca antreprenorul să ofere propriul inventar.

Banii investiţi au venit din dividende şi din vânzarea unor proprietăţi din România. Ulterior a început să lucreze şi cu băncile elveţiene. Venise cu ideea de a folosi doar capitalul său, dar condiţiile de finanţare l-au făcut să îşi schimbe calculul.

Cumpără clădiri pentru veniturile pe care le pot produce şi investeşte în spaţiile care se eliberează. Magazinele de la parter au un rol important: chiria lor poate susţine clădirea în timp ce apartamentele sunt în lucru. În discuţie, randamentul se întâlneşte repede cu întrebarea despre cum va arăta locuinţa.

La început a amenajat apartamentele aşa cum observase că se practică în piaţa locală, cu bucătăria mobilată şi restul camerelor libere. Apoi a văzut cum chiriaşii încercau să potrivească mobilierul adus de acasă. Un dulap prea mic pentru un perete, o lustră care nu se potrivea cu amenajarea. Spune chiar el că alţi proprietari se gândeau că era problema chiriaşilor, dar, continuă să ne povestească, el nu se împăca să o lase în seama lor.

De aceea, a început să lucreze cu arhitecţi tineri din România şi să ofere apartamente mobilate. Apropierea de Italia l-a ajutat să ajungă direct la producători. Îl interesează piesele, felul în care stau împreună şi rezultatul pentru omul care va locui acolo. Două apartamente din cele trei aflate încă în renovări s-au închiriat doar pe baza randărilor.

„Oraşul fiind mic, se vorbeşte. Se duce vorba uşor când cineva face ceva bun.“

La Lugano, reputaţia circulă pe distanţe scurte. Pentru cine deţine mai multe clădiri în acelaşi centru, relaţia cu un chiriaş sau cu un comerciant poate conta şi la următoarea adresă.

Printre achiziţiile recente se află imobilul de pe Via Nassa în care a funcţionat Gucci. Magazinul îşi anunţase plecarea înainte de tranzacţie, precizează Iordachescu. A primit propuneri pentru spaţiu, dar spune că a refuzat unele dintre ele: îşi doreşte un brand important, care să contribuie la atractivitatea străzii. Pentru moment, nu anunţă un contract semnat.

Închirierea unui asemenea spaţiu este şi o alegere despre vecinătate. Chiriaşul de la parter influenţează felul în care arată şi funcţionează clădirea, iar magazinele influenţează viaţa străzii. Este o preocupare pe care Iordachescu a adus-o din anii în care învăţa, la Bucureşti, cât valorează poziţia unui spaţiu comercial.

Majoritatea apartamentelor sunt destinate închirierilor pe termen lung, potrivit declaraţiilor sale pentru CDT. O mică parte sunt folosite pentru închirieri turistice, activitate în care lucrează doi dintre fiii săi.

România rămâne în programul său lunar. Spune că revine cel puţin o săptămână, uneori mai mult, şi că echipa de management a crescut în anii petrecuţi de el în Elveţia. Continuă proiectele rezidenţiale, inclusiv la Snagov şi în nordul Bucureştiului. La Tezaur, agenda este ocupată acum de recrutări, spaţii şi planuri de deschidere.

Sunt deja peste 53 de agenţii, dar ţinta este să adauge încă 100 de agenţii. Iordachescu vorbeşte despre un interval de unu până la trei ani şi speră să îl închidă în doi. Spune că fondurile sunt asigurate, fără să precizeze bugetul. Necunoscuta este întâlnirea cu pieţe noi şi clienţi care trebuiesc convinşi.

Tot acum experimentează cu servicii noi, Tezaur Expert, pentru valorificarea, evaluarea şi obţinerea unui împrumut pentru posesorii unor ceasuri, bijuterii şi genţi de marcă, dar şi a obiectelor de artă. Cineva ar putea intra numai ca să afle cât valorează un bun, fără obligaţia de a-l vinde sau de a-l lăsa în garanţie, explică antreprenorul.

În această etapă reapare un nume din începuturile poveştii: Gabriel Mutu. Au fost asociaţi şi au construit împreună reţeaua din anii ’90. În 2008, drumurile lor s-au separat, când Mutu a ales politica, povesteşte Iordachescu.

Au reluat discuţiile mai pe îndelete în februarie anul acesta, după ce Mutu demisionase din funcţia de conducere a partidului la sectorul 6. Iordachescu l-a întrebat dacă meritase să renunţe la business. Întrebarea a deschis o serie de conversaţii şi o perioadă de reflecţie, la capătul căreia Gabriel Mutu a decis să se retragă definitiv din viaţa politică — pe 24 august 2026 — şi să revină în afaceri. Rolul său este acum să contribuie la extinderea şi dezvoltarea Tezaur, mai ales în ţară.

Un impuls pentru această nouă etapă de dezvoltare a venit odată cu oferta unui operator internaţional de a cumpăra Tezaur, o ofertă cu foarte multe zerouri. Iordachescu a refuzat.

După o conversaţie în care întrebările despre valoarea afacerilor au rămas de mai multe ori fără o cifră, mai încercăm o dată. Dacă peste câţiva ani acelaşi investitor s-ar întoarce, cu cât ar trebui să vină pentru a-l convinge?

„În primul rând, nu am nicio intenţie să vând. Pe de altă parte ştiu că, dacă ne facem treaba la fel de serios ca până acum, vom construi o valoare pe care orice cumpărător şi-ar dori-o.“

În această perioadă, sunt de ales spaţii, de găsit oameni şi de deschis 100 de agenţii. Ne rămâne şi nouă un motiv să revenim — şi promisiunea de a găsi în arhivă interviul din 1994, cu care a început întâlnirea.

Material susținut de Tezaur