SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. A patra zi, joia patimilor. „Grea lecție dată tuturor bolnavilor de funcții, indiferent unde se manifestă boala aceasta. Doar cel care slujește celui mic este mare”
Paștele Crucii
Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paște, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinții noștri o numeau și Paștele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălța pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.
Ție, fratelui meu, îți scriu în fiecare seară ca să înțelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă și nici de petrecut în indiferență. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea…dimineața zilei care vine. Da, slujba grăbește timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune și tristețe din care ni se naște bucuria, ieșirea din moarte. Învierea.
JOIA PATIMILOR
Ziua a IV-a
Și iar a fost seară și din nou s-a făcut dimineață. Ziua aceasta este luminată de Cina cea de Taină, de aceea Biserica o marchează cu una dintre cele mai însemnate Liturghii de peste an.
Nu că ar fi altfel decât celelalte, dar în miezul ei se pregătește Trupul și Sângele Mântuitorului din care se vor împărtăși bolnavii în tot parcursul anului. E Liturghia din care, profetic, se hrănesc tot timpul anului aceia care sunt încercați de boală și agonie, e hrana care transformă frica în nădejde și boala în biruință. Care face ca moartea să fie biruită de Înviere. Iar fundamentul ei este Cina din foișorul casei din Ierusalim.
O ultimă cină. Hristos mănâncă și bea cu Ucenicii învățându-i să fie Apostoli, arătându-le în ce mod El rămâne pururea viu împreună cu ei.
Locul este important. Până astăzi se vede lângă biserica locaș Cinei celei de Taină sinagoga ce ține în ea mormântul lui David. Pe aceeași coastă de munte ierusamilitean profetul David și Domnul Hristos Iisus, împlinirea tuturor profețiilor.
La cină intră doisprezece Ucenici și ies doar unsprezece Apostoli. Iuda finalizează jocul la bursa trădării. Vinde și își înfige sărutul în lumina obrazului lui Dumnezeu. Și el și ceilalți mănăncă și beau, pentru prima dată în istorie, Trupul și Sângele Mântuitorului. Legământul cel nou semnat cu sângele Lui. Iuda, îndrăcit de vânzare, pleacă. Dar pare că un drac anume rămâne cu Apostolii. Ei se întreabă care dintre ei este mai mare. Și făceau aceasta dinaintea lui Dumnezeu care se „micise” ca să nu mai existe nici mari și nici mici, ci numai oameni, candidați la Înviere. Grea lecție dată tuturor bolnavilor de funcții, indiferent unde se manifestă boala aceasta. Doar cel care slujește celui mic este mare. El știa pentru că o experimentase deplin. Și parcă pentru a tăia orice ierarhie bazată pe știință omenească, Mântuitorului îi vestește lui Petru cum îl va vinde. Și-i reîntoarce în lume, cerându-le să-și ia punga, traista și sabia. Un soi de cădere în lumea căzută în care valorile fundamentale rămân punga, traista și sabia.
Apoi pleacă, după obicei, pe Muntele Măslinilor. Astfel Cina cea de Taină ni se arată început unei vieți noi, de adevăr și meditație asupra Evangheliei. O lume din care trădarea nu va lipsi niciodată dar pe care o putem înfrunta trăind cu Hristos, meditând, muncind, trăind, asumând viața cea nouă și rugându-ne. În pragul morții iminente Dumnezeu Însuși se roagă. Priveghează cu Apostolii iar aceștia, tensionați de așteptare, dorm. Nu o dată, ci de trei ori. Dumnezeu rămâne treaz. Lucid. Acolo, în Ghetsimani, sudoarea de sânge a lui Dumnezeu spală de frică ceasul morții. Nu. Tatăl nu face să treacă de la El Paharul amar al patimii și morții. Cu buze strânse de durere Dumnezeu Omul începe Calvarul. Iuda, ca orice om ce credea în ban ca în Dumnezeu și în dreptatea personală ca în Adevăr, cu buzele strânse de acreala trădării sărută obrazul Mântuitorului. E noapte!