SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Vinerea patimilor: „Eloi, Eloi, lama sabahtani este strigătul ce-L apropie atât de mult de starea de om încât o picătură de s-ar mai fi vărsat din dumnezeirea Sa era prea om ca să ne mai poată mântui”
Paștele Crucii
Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paște, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinții noștri o numeau și Paștele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălța pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.
Ție, fratelui meu, îți scriu în fiecare seară ca să înțelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă și nici de petrecut în indiferență. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea…dimineața zilei care vine. Da, slujba grăbește timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune și tristețe din care ni se naște bucuria, ieșirea din moarte. Învierea.
CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. A patra zi, joia patimilor. „Grea lecție dată tuturor bolnavilor de funcții, indiferent unde se manifestă boala aceasta. Doar cel care slujește celui mic este mare”
VINEREA PATIMILOR
Ziua a V-a
A fost noapte. Adâncă . Și apoi dimineață. Părea că nu mai vine dimineața. Agitația Ierusalimului este mare. Pentru a o putea reda Biserica a așezat Deniei de Joi seara 12 Evanghelii, tot atâtea texte care ne readuc în minte Patimile Mântuitorului. An după an.
Știind Biserica uitarea noastră, modul în care ne ascundem rușinea păcatelor noastre după uitarea Evangheliei. Suntem în miezul unei drame ce s-ar fi transformat în tragedie de n-ar fi fost Iubirea răstignită să vindece veninul urii noastre.
Dacă intrați joi seara în locașul Bisericii acestea le veți auzi: „ Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovirea luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-te Patimilor Tale Hristoase. Arată-ne nouă și slăvită Învierea Ta!”.
Limpezind durerea lumii întregi, cuvintele acestea vorbesc despre un cosmos rănit de Patima Mântuitorului, care așteaptă o nouă crreație, o nouă așezare în Harul dintâi. Preoții poartă pe umeri Crucea care, în tot anul, stă în spatele Sfântului Altar. O așează în mijlocul locașului. O înfig în mijlocul lumii, ca o bornă nouă de hotar, la hotarul cu moartea și Învierea. O Cruce în mijlocul Bisericii rupe lumea în două. Ca o piatră în albia unui râu. Schimbă cursul istoriei.
Personajele serii sunt multe. Iuda, Ana, Caiafa, Ponțiu Pilat, Simon Cirineul, Maica Domnului, Ioan Evanghelistul, Ierusalimul întreg- fără copii, cum am spus.
Mai întâi trădarea lui Iuda, apoi dezicerea lui Petru. Acesta din urmă plânge cu amar. Iuda, în coasta Gheenei, se spânzură grăbindu-și judecata. Petru plânge cu amar. Spălatul mâinilor lui Pilat, funcționarul temător dinaintea forței spirituale iudee, devine gestul reflex al tuturor celor care vor să scape de Dumnezeu când li se cere să gândească asupra Lui.
Un soi de agnosticism frivol, drapat în libertatea de expresie a democrației romane. N- are opinie ci doar frică și lege de partea gestului său alunecos. De cealaltă parte potenții templului, oamenii care împlinesc Legea, ca pe o sumă de cuvinte nu ca pe un izvor de Duh Sfânt.
Cele 12 lecturi din Evanghelie țin în ele istoria Patimilor întreagă. Biserica oftează în textul Scripturii. Prezența lui Simon Cirineul, a femeilor care privesc de departe Calvarul Mântuitorului, Maica Sa și Ucenicul iubit, Tâlharul pocăit și centurionul roman care certifică ceea ce nu aveau curaj să rostească iudeii: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”. Ei sunt rupți de răutatea lumii. Par să aibă ochi numai pentru Hristos Domnul. Învățătorul care se transformă sub ochii lor în Întemnițat. Apoi Judecat. Apoi Condamnat. Apoi Răstignit și Mort. Hristos este Mortul nostru. Catapesteasma templului se rupe. „Eloi, Eloi, lama sabahtani – Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit” este strigătul ce-L apropie atât de mult de starea de om încât o picătură de s-ar mai fi vărsat din dumnezeirea Sa era prea om ca să mai poată mântui pe om. Oftatul Său ultim e rezerva sa de dumnezeire din care ni se adapă mântuirea. Săvârșitu-Sa. Dumnezeiește spus, împlinitu-s-a.
Vineri seara, dacă este să ne referim strict la zi ca atare, ne strângem la Mormântul Său. El este Mortul nostru. Nu, nu doar al meu sau al celui care crede în El. Ci și în al tău, al celui care nu crezi sau doar crezi că nu crezi, pentru că El nu are a pierde pe nimeni. Din fiecare inimă face loc de preț iubirii Sale. Coborât de pe Cruce de cei doi ucenici de taină, Iosif din Aritmateea și Nicodim, Domnul este așezat pe piatra ungerii și cu graba specifică ivirii apusului de soare care marca ziua Șabatului ce consemna Pesahul/ Paștele iudeilor, este uns cu puțin untdelemn mirositor. Dar cât de mult nard puseseră femeia ce fusese desfrânată și Maria, sora lui Lazăr, pe capul și picioarele Sale desigur că vă amintiți. El ce purta ungerea deplină: Mesia, Unsul, Hristosul.
Seara, când mergem la Prohodul Mântuitorului, o facem ca o familie al cărui Frate s-a stins. În loc de mireasma untdelemnului aducem mireasma florilor, chemând frumusețea lor să ne stingă urâțenia din sufletul nostru rănit. Cântăm. Și cât de minunate sunt versurile acestui bocet cutremurător: „În mormânt Viață, pus ai fost, Hristoase…”. Cântăm ca și cum am străbate o noapte întunecoasă. Cântăm de drag și de frică. Și pe măsură ce rostim litania versurilor, ne reamintim toate momentele Patimii Mântuitorului. An după an, nu doar ca să nu uităm. Ci și ca să știm. Așezat pe pânzătura cea nouă, în giulgi curat înfășurat, Hristos Domnul se supune iubirii noastre.
Bine zicea poetul Grigore Vieru, cum că morții sunt ca niște copii. Trebuie îmbăiați, schimbați în haine de lumină, apoi le trebuie cântat ca să doarmă liniștiți, legănați în lemnul de păltinel al legănelului. Legănelul lui Hristos e Crucea Golgotei. Cu El pe brațe înconjurăm Biserica, marcând înconjurul pe care vestea Morții lui Hristos o face lumii. Văzute și nevăzute. Clopote, toacă, suspin de cântare, frisonul unei seri care coboară în groapă. Și totul pare sfârșit. Pierdut în moarte.
Nu-i așa că apoi mergeți cu lumânările aprinse la Prohod spre mormintele celor dragi? Că cimitirele românești par din cer un alt cer, luminat de firul de ceară ce leagă rugăciunea de ochii noștri care lăcrimează? Uneori, desigur, de la răcoarea nopții. Alteori, de cele mai multe ori, de la răcoarea amintirii. Facem gestul acesta și pentru că dincolo de privirile noastre, în taina din adâncuri, la buza iadului, Hristos calcă împărătește. Cel care dinaintea noastră stă ca un Îngropat, coboară în cele mai de jos ale pământului, zdrobindu-i iadului porțile, risipindu-i locașurile.Biruitorul. Dacă am ști să ascultăm, din morminte s-ar auzi un oftat de ușurare: Hristos Este Cel ce Este! Calea, Adevărul, Viața. Învierea!
Cuminți plecăm spre casă cu gust de lacrimă în colțul rugăciunii de pe buze. Seara a fost lungă. În morminte a început Dimineața. Mormântul pecetluit. Ostașii păzesc piatra prăvălită asigurator peste locuința morții. Pleacă toți. Mai puțin Maica Domnului. Ea știe. În curând vom afla și noi. Acum însă e noapte. De început de veac.