FEMEIA LA 20 DE ANI. Ada Condeescu, actriță: „Probabil o să simt bătrânețea pe la 40 de ani. Deocamdată e foarte departe”

„La 40 de ani vreau să am cel puțin un copil. Nu mă văd făcând copii fără a fi căsătorită. Nu cred că o să mă păcălească nimeni”. La 25 de ani, actrița Ada Condeescu spune că nu și-a impus drumuri în viață, doar decizii luate la răscruci. De răscrucea anului 40, o mai despart multe experiențe și multe împliniri. Așa a învățat-o tatăl ei că trebuie să curgă timpul. Cu împliniri și, pe urmă, un copil care să îi desăvârșească viața. Deocamdată, fața Adei este ea însăși de copil, iar frica de bătrânețe există, pentru ea, doar în teorie: „Îmi e teamă pentru cei din jur. Pentru buncii mei. Îmi e teamă că o să vină și pentru mama. Știu că o să vină și la mine, dar nu o simt”.

Și pentru că răscrucea de 60 de ani e atât de departe pe drumul ei de parcă nici nu ar exista, o proiectează așa cum vrea ea, pentru că i se pare „că nu se va întâmpla”. „La 60 de ani, eu mă văd ‘în vână’, având treabă, făcând sport. Aș vrea, deja, la 60 de ani să am și nepoți, locuind într-o casă frumoasă. România sau nu, că la vârsta aia ar trebui să îți permiți”.

Cine este Ada Condeescu: La 25 de ani, Ada Condeescu, fiica fostului director al Muzeului Literaturii Române, Dan Alexandru Condeescu, și a unei literate este deja un nume cunoscut în cinematografia europeană, unde s-a impus cu rolurile principale din „Eu când vreau să fluier, fluier ” și „Loverboy”, care i-au adus și premii la festivaluri de film prestigioase – Berlin și Sarajevo.

Mai jos, un interviu gândul despre femeia Ada Condeescu la 20 de ani:

Cum se simte Ada Condeescu, femeia,  la 25 de de ani?

Sincer, încă nu mă simt tocmai femeie, pot să spun. Probabil că mare vină are și meseria pe care o fac. Mă simt în căutări, încă nu mă simt foarte matură decât atunci când trebuie să iau niște hotărâri foarte importante, drumuri pe care trebuie să le iau. Mi se și spune că arăt mult mai mică decât vârsta mea. În viața de zi cu zi pot spune că sunt foarte copilă.

Și în oglindă cum te vezi, dimineața când te trezești, poate după ce te machiezi?

Mă machiez foarte rar.

De ce?

Poate și pentru că nu simt nevoia. Sincer, când eram în generală am trecut printr-o fază rebelă, de machiaj puternic. Mama era foarte stresată și credea că la 25 de ani o să am fața distrusă. Eu sunt genul mai pe fugă, astfel că ritualul este mai rapid. Riduri încă nu am observat, decât unele de expresie. Nu am avut un șoc cu ele. Recunosc, însă, că multe lucruri le simt că se așează altfel sau eu le privesc altfel față de acum un an, doi ani.

FOTO: Mihai Dăscălescu / Mediafax

În ce sens?

Chiar și în partea practică, pot spune că vârsta mă face mai serioasă. Îmi calculez mai mult economiile, mă rog, cât de cât. Legat de sănătate, până acum vreo 2 ani nu mă interesau lucrurile astea, dar ușor, ușor m-am lăsat de fumat, am început să fac mai mult sport. Nu am simțit fizic ceva, dar la nivel mental mi-am dat seama că dacă atâția oameni vorbesc de mâncatul sănătos, mai mult sport, de lucrurile exterioare palpabile, chiar e important și chiar te ajută să trăiești mai frumos.

La câți ani te-ai apucat de fumat?

Ohoho (râde, n.red.)! Asta nu e o întrebare bună. Constant m-am apucat în clasa a IX-a, când aveam vreo 14 ani, m-au dat de șase ani la școală. Am fumat până acum doi ani. Din păcate, m-am reapucat din vară din cauza stresului la filmările din Croația (pentru Love Island n.r.). Acum, fumez din când în când. De fumat, practic, m-am apucat în școala generală. Am fost prinsă la timp și aspru pedepsită.

În cel fel?

Nu am avut voie să ies din casă, să mai stau cu prietenii după ore. Fiind prinsă cu prietena mea cea mai bună, eram controlate. Eu de către mama, ea de către tatăl ei. Am fost luate la interogatoriu. De unde am avut bani? Câte țigări pe zi? Pe atunci se vindeau la bucată, ne dădeau, fiind din cartier.

La vârsta de 10 ani, în primul rol din „Știati că trenurile spun povești cu infante?”

Ada, ce simți că acum știi și nu cunoșteai la 17 – 18 ani?

În primul rând, la 18 ani am terminat liceul. Odată cu intrarea la facultate am aflat despre competiție, generozitate, cum este să pierzi oameni foarte apropiați, despre cum să faci să reziste o prietenie. Bine, dacă este adevărată nu trebuie să faci nimic. Am descoperit ce înseamnă să ieși din mediul tău în care ești protejat, oblojit, și să te lovești de alte tipuri umane, de alte educații. Mi-am dat seama că este important, în special ca actor, să vezi cât mai multe. Nu mă refer aici numai la lumile marginalizate. Cum să faci să îi ajuți și pe ceilalți. Cum să faci să nu te ia valul, și asta este foarte important. Nu mă gândeam la lucrurile astea înainte, nici nu îmi puneam problema trăind alături de părinții mei și de prietenii lor. Odată cu intrarea în lumea actorilor și a regizorilor, teatrelor, în țară, în afară, am început să lucrez cu mine,  la ideea de a mă păstra înrădăcinată în niște valori în care chiar cred și pe care oamenii ar trebui să le respecte.

Și care sunt acestea?

În primul rând prietenia. Un soi de respect, dar acela combinat cu drag, stimă, chiar și umilința față de oameni care îți sunt aproape, care te ajută sau nu. Mai este atenția, asta nu e o valoare, dar este o trăsătură de caracter pe care o întâlnesc din ce în ce mai rar. Mă refer aici și la atenția aia pe care trebuie să o ai față de oameni chiar și atunci când nu ți-o cer neapărat. Să memorezi ceva legat de ei, care le-ar face sau nu plăcere. Pentru mine, detaliul este foarte important și în actorie și în viața de zi cu zi.

Mai este și iubirea, care intră poate la generalități. Cum să faci să te păstrezi pe tine în lumea asta, și aici nu ține numai de România, care este foarte dificilă, ca să folosesc un cuvânt frumos, e delicată. E destul de greu să te lupți și să reziști, trebuie să îți și placă. Mie îmi place să încasez, cum se zice în meseria noastră, să învăț și să așez acolo.

Ai spus „iubire”. Cum e iubirea acum față de cea din adolescență?

(Râde) E la fel de pasională, de instinctivă, eu fiind o astfel de fire. Îmi place să cred că instinctul meu are mai multă dreptate decât rațiunea mea, ceea ce este total imatur.

FOTO: Mihai Dăscălescu / Mediafax

Ai momente când mergi pe instinct?

Multe, majoritatea (râde), dar, într-adevăr, pot spune că m-am mai liniștit față de acum un an, doi ani, apropo de vârsta de 25 de ani. Iubirea uneori e așezată, dar în cele mai multe cazuri este pe forță (râde).

La ce vârstă te-ai îndrăgostit pentru prima dată?

(Râde) Nu știu, cred că atunci când am deschis prima oară ochii. Știu că eram foarte mică, probabil la grădiniță, și eram la bunicii mei din Turnu Severin și am cunoscut un băiat cu ochii verzi, despre care peste ani m-am gândit că semăna cu Leonardo di Caprio. Acum nu mai îmi place genul ăsta.

Dar care este genul tău?

Mai degrabă prefer bruneții. Cu cât înaintezi în vârstă, cred că vrei să cauți ceva care are rezonanță și în tine mai apoi și, probabil, că eu fiind mai brunetă îmi plac bruneții. Îmi plac oamenii cu ochii mai profunzi, căprui, negri. Mă rog, nu știu, să nu fac vreo gafă (râde).

Ce cauți la un bărbat, ce vrei să simți la el?

În general ce caut și la oameni. Un tip de comunicare, să spun așa coup de foudre. Trebuie să fie legătura aia nevorbită, nerostită care se face prin ochi. Cuvintele sunt foarte importante și fără ele nu prea putem să trăim, avem nevoie de vorbe și, în general, de vorbe bune, dar nu este totul. Clar, am nevoie de un anumit tip de umor poate și pentru că am fost înconjurată de mică de mult umor și jocuri de cuvinte. În general, am nevoie de o inteligență ascuțită, de oameni atenți în jurul lor, de oameni care știu să asculte, văd tot, simt tot, foarte prezenți.

Rolul tău din „Loverboy”, însă, nu presupunea iubire, ci agresiune, violență. Cum percepi aceste stări?

Într-un mod foarte straniu. Devin foarte nervoasă, agitată, îmi crește pulsul foarte mult. În același timp, am fost pusă în situația să văd anumite scene, nu am fost implicată, eram spectator, dar prin spiritul meu de luptător îmi venea să sar. Am fost pusă și în situația în care am sărit să apăr pe cineva, în luptă, în ciuda stării neplăcute pe care mi-o dădea.

Cu George Piștereanu în „Loverboy”

Cine era?

O colegă de platou. Am sărit și mi-am luat-o, evident. Era o dispută umană. Nu îl cunoșteam pe omul ăla. A fost o conjunctură neașteptată, lucrurile au degenerat rapid și nasol. Am sărit pentru cineva care nu îmi era rudă, îmi era prietenă de câteva luni, așa cât  apucasem să ne cunoașteam. Nu îmi place să văd, dar dacă e ceva mă bag la luptă. Am stat și m-am gândit cum am putut să sar fiind sub contract, lucrez cu fața. Instinctul ăla de luptă a fost mai puternic decât acela că voi fi rănită. S-a și întâmplat să nu putem lucra apoi vreo trei zile.

Din ce cauză?

Pentru că se vedea (râde) și nu puteam să lucrăm din punct de vedere al camerei. Cum e vorba aia, eu simt că violența naște violență. Eu am cumva niște resurse de leoaică, trebuie să fiu în acțiune. Aș prefera, însă, să nu. Am chestia asta și față de copii, față de ăștia mici care sunt cerșetori, care, deși mă agasează uneori, îmi vine să sar pentru ei dacă îi văd amenințați.

Cum percepi acum societatea față de cum o percepeai la 18 ani?

Pot spune că am aflat mai multe. O simt cumva la fel, pentru că și când eram mică mergeam la țară la bunicii mei și vedeam romii în conflict cu românii sau sărăcie, nedreptate. Părinții mei m-au răsfățat sănătos, nu m-au ținut departe de realitate. Acum m-am implicat eu în diverse proiecte sociale și am aflat mai multe, dar nu mi se pare că e schimbată. Mi se pare că acum e mai deschisă și aici mă refer la film. La teatru este, însă, mult mai închisă decât acum 10 ani când eram eu mică și mergeam la teatru. S-a deschis pe zona de film și filmul românesc este chemat și apreciat.

Totuși, sălile de teatru sunt în continuare pline…

Da, e adevărat. Se întâmplă, însă, din punctul meu de vedere, ceva foarte trist. Acum, la orice piesă de teatru, indiferent că e foarte bună sau foarte proastă, nu trebuie să fii în breaslă ca să vezi că o piesă este foarte proastă, oamenii se ridică în picioare și aplaudă. Practic, din punctul meu de vedere, nu mai ai niciun criteriu al spectatorului. Nu poți să te ridici la un spectacol vizibil prost să aplauzi. Mi se pare trist și inadmisibil.

Știu că îți place foarte mult călăria și ai spus deseori că asta te-a ajutat să te dezvolți psihic…

Da, am învățat să călăresc la herghelia unor prieteni de familie. Pe partea de dezvoltare este parteneriatul ăsta pe care îl ai cu ceva viu care nu e om și nu vorbește și nu te ascultă prin cuvânt. Te ajută să interacționezi prin simțire, dincolo de partea aia de îmboldire prin forța fizică. De exemplu, ajungi la niște finețuri în relație fără să folosești nicio forță fizică și ajungi ca animalul să plece cu tine la galop în timp ce tu vrei. Mi se pare că trece cumva din zona de sport. Există și la el zile și zile, ca la om. Acum, din păcate, herghelia respectivă este în altă parte și călăresc mai rar.

FOTO: Arhivă personală

Dincolo de roluri, care sunt realizările tale?

Cea mai mare realizare este premiul Shooting Stars de la Berlin. Pentru mine, sufletește, este premiul de la Sarajevo. În același timp, e o mare realizare și faptul că anul trecut am filmat două filme în engleză. La 40, respectiv 60 de ani, probabil te gândești la câte premii ai adunat. Faptul că până la 25 de ani am realizat cinci filme în care am avut rolul principal, asta e cel mai important. Bineînțeles că premiul a crescut importanța produsului, ca să spun așa. Dincolo de asta am cunoscut niște oameni care m-au ajutat la nivel interior și fără de care nu aș fi avut evoluția asta. Simt că aș fi fost mult mai săracă dacă nu aș fi lucrat cu Strada Film. Ei au făcut 10 ani de producție, iar eu cinci de film. Sper să fac filme bune în continuare, la nivel important.

Sunt lucruri pe care nu ai reușit să le realizezi, împlinești, deși ți-ai fi dorit?

Sunt mijloace care țin de actorie. Sunt mijloace de care nu ai nevoie mereu, dar când nu le ai e greu. Spre exemplu, la filmările din Croația (pentru Love Island n.r.) am avut nevoie de zona de canto și timpul a fost scurt. Știu că dacă aș fi fost pregătită, dacă în școală aș fi acordat mai multă importanță, ar fi fost mai simplu. Pe zona de profesie îmi e ciudă pe mine că nu am găsit încă un agent. Nu m-am dat tare peste cap cu asta, acum caut serios. Am un agent neamț, dar nu sunt mulțumită de el. Și germana este poate o dificultate. Poate și dintr-un răsfăț, recunosc, nu am învățat limba pentru că nici nu îmi place, nu o simt, nu mă atrage.

Dar personal?

Încă nu simt să fac lucrurile astea pe care le face tot omul. Spre exemplu, să mă căsătoresc, să fac copil. Mi se pare că trebuie să împlinesc lucruri ca să fac un copil. Mi se pare că trebuie să mai învăț despre cum să fii generos, cum să educi un om. Mai am mult de lucru la autoeducație, în sensul uman. Eu nu aș lăsa lucrurile astea să se întâmple. Lucrurile astea trebuie să le faci cu mare responsabilitate, să știi că vrei și poți.

Îți place să îți programezi lucrurile?

Sincer, nu. Când vine, însă, vorba despre niște responsabilități enorme cum este viața unui copil, nu poți să îți bați joc. Mi se pare că trebuie să fii echilibrat, trebuie să îți aloci un anumit timp. Văd o mare lipsă de responsabilitate în chestia asta: „Hai să facem un copil, ca să facem”. E trist că se întâmplă asta. Pentru mine, copilul este de programat.

FOTO: Arhivă personală

Dar dezamăgirile, cum sunt față de cele de dinainte de 20 de ani?

Uitându-te în jur, vezi multe. Pornind de la ce se întâmplă în politică, la ce se întâmplă cu filmul, la unii oameni care ajung în poziții în care nu au nimic de spus. Cel mai mult mă dezamăgește lipsa de sinceritate, de generozitate, de echilibru profesional, așa, meseria asta este subiectivă și ține de gust. Acum am trecut peste furia respectivă, însă, și mi-am dat seama că eu am drumul meu. Cred că asta este singura salvare pentru lumea în care trăim, să te autoevaluezi corect, să știi ce ai de făcut, de spus, dacă ai ceva de spus, că poate nu ai nimic. Să mergi cu dăruire și sinceritate. E foarte important să nu te murdărești de toate lucrurile astea și de ce se întâmplă în jurul tău.

De enervat, ce te enervează cel mai tare?

Cred că mă deranjează oamenii încrâncenați fără motiv. Ca senzație, mă refer. În metrou au mai văzut oameni care comentează negativ, doar de dragul de a comenta. Înainte pe la 18 – 19 ani țineam în mine. Acum le mai spun, însă, dar fără supărare. Am învățat să îmi stăpânesc implicarea emoțională în tot, pentru că nu are sens să îmi fac rău singură.

Hai să facem niște exerciții de imaginație. Pornesc, însă de la certitudini și te întreb cum te vedeai la 20 și ceva de ani în adolescență?

Fiind un om pe instinct, nu mi-am propus drumuri, doar când apărea o răscruce. În liceu mă duceam doar la materiile care îmi plăceau, de exemplu română și italiană. Îmi plăcea să mă duc la meciurile de baschet cu colegii. În clasa a XI-a am realizat că îmi place literatura italiană, iar în clasa a  XII-a că trebuie neapărat să iau BAC-ul, ca să intru la teatru. Mamei și tatălui meu nu le venea să creadă că dintr-o dată mă duc cu interes la școală. Bine, nu luam eu înainte note mici, dar nu eram așa concentrată.

FOTO: Arhivă personală

Poți să îți stabilești, însă, într-un joc imaginativ, două praguri, la 40 de ani și la 60 de ani. Cum te-ai vedea astăzi la vârstele alea?

40 mi se pare așa ciudat.

Nu mă refer numai la carieră, ci la tine, la ceilalți.

La 40, cred că o să am un copil, cel puțin (râde). Mi-am amintit acum că atunci când eram în liceu, împreună cu prietenele mele, ne proiectam rochia de mireasă, cum o să ne căsătorim, dar nu la 20 de ani. Ni se părea că e mai încolo.

La 60 de ani, eu mă văd „în vînă”, având treabă, făcând sport. Aș vrea, deja, la 60 de ani să am și nepoți, locuind într-o casă frumoasă. România sau nu, că la vârsta aia ar trebui să îți permiți.

Mâ gândesc la 60 de ani așa precum nu există și de asta pot să proiectez cum vreau, că mi se pare că nu se va întâmpla. La 40 mi se pare mult . Știu că peste 15 ani o să spun: „Eee, ziceam așa”. La 40 de ani, clar vreau să am un copil.

Să fii și căsătorită?

Da. Am niște principii foarte clare (râde). Nu știu dacă o să reușească cineva care să mă păcălească. Nu mă văd făcând copii fără a fi căsătorită. Asta nu înseamnă că nu mă pot căsători mâine și pot să fac un copil peste un an și un pic sau peste doi. Nu am o problemă cu căsătoria.

Apropo de 40 de ani, mă văd făcând chestii de teatru, călătorind foarte mult și având o familie. Aici e greu, dar se poate să le combini așa. E ciudat.

Și tu ai trăit într-o familie în care părinții erau divorțați..

Deși ai mei s-au despărțit pe când eram mică, am trăit în două famili fericite. Tata cumva mi-a instaurat într-un fel ideea asta că trebuie mai întâi să împlinesc anumite lucruri și apoi să mă căsătoresc. Tata m-a făcut la 37 de ani. Mai am un frate vitreg din prima lui căsătorie, mai mare cu 11 ani.

FOTO: Arhivă personală

Ce simți că nu poți realiza acum și vei putea mai târziu?

Profesional, în primul rând în zona de roluri.

În facultate ai jucat roluri de compoziție de femeie matură? Cum le-ai simțit?

Da și am lucrat ceva la ele. Unul a fost Ioana Boiu, în „Suflete Tari, și Elena Andreevna din „Unchiul Vanea”, care era tipa super relaxată de care se îndrăgosteau toți de la moșie. Mi-a fost greu, cel puțin la „Unchiul Vanea”, pentru că era și un alt fel de educație. Deși făceam bucăți de piesă, noi luam rolul foarte în serios și munceam mult. Eu fiind și cu față de copilă, am lucrat mult pe parte de ținută, de sobrietate. Țin minte că mă plimbam pe holurile alea într-o rochie neagră împreună cu regizoarea Sânziana Stoican.

Îți este frică de bătrânețe?

Teoretic, da.

Ai temeri?

Față de mine nu, pentru că o simt foarte departe. E și faptul că sunt eu așa. Și prietenii mei au spiritul ăsta de copii, de joc, de voie bună. Îmi e teamă pentru cei din jur. Pentru bunicii mei. Îmi e teamă că o să vină și pentru mama. La oamenii din familia mea, la prietenii părinților care mă știu de mică și acum au o vârstă. Eu mă iau cu una, cu alta, alerg. Nu am timp să mă gândesc să văd o urmă de ceva pe mine. Știu că o să vină și la mine, dar nu o simt. Probabil, pe la 40 o să simt.

FOTO: Arhivă personală

Ce vârstă are mama ta?

Are 57.

Cum o vezi tu?

E grijulie, cumva a căpătat și ea, în timp, încredere în mine. Eram mult mai agitată și mai neliniștită decât atunci când eram mică.  Eu m-am mutat de la ea de șase ani, dar ne vedem des.

Dar fizic, cum o vezi?

Mama a fost în tinerețe o femeie foarte frumoasă. Și astăzi arată foarte bine, are un ten natural foarte frumos, nu se machiază pentru că nu are nevoie. Îi plac foarte mult parfumurile.

De la tata mi-a rămas pasiunea pentru parfumuri. Mergând foarte mult în străinătate îmi aducea drept cadou la întoarcere câte un parfum. Am o pasiune pentru parfumuri, mă duc la parfumeri de nișă, îmi plac parfumurile mai speciale și pe care nu le găsești în jurul tău. Sincer îmi place și mie să fiu altfel.

Ai spus că ai încceput să fii atentă la ce mănânci, dar la produsele de înfrumusețare? Ce părere ai despre cele despre care să spune că sunt organice?

Prefer Channel și Dior pentru față și ten, deoarece actorul trebuie să aibă o față frumoasă și sănătoasă pentru mult timp, nu e vorba că nu cred în produsele bio, dar deja mă înțeleg foarte bine cu aceste produse pe care le folosesc de mai mult timp. Am trecut prin mai multe etape de selecție până ce am ajuns sa folosesc aceste produse care mi se potrivesc foarte bine, de altfel prefer să le cumpăr din străinătate de la «mama lor». Practic este o investiție pe care o fac în tenul meu.

Ce simți că nu ai putea să faci niciodată?

Nu există lucruri pe care nu aș putea azi să le fac. Îmi plac sporturile extreme, îmi place să îmi depășesc limitele, când simt o frică întreprind toate eforturile pentru a trece peste ea.

Cum te relaxezi?

Sincer cea mai plăcută relaxare este evadarea din București. Când sunt în oraș, îmi place să mai gătesc, de regulă rețete mai ciudate. Îmi place să citesc, mă uit la filme, iar în zilele când mă relaxez nu răspund la telefon.

Cine a avut cea mai mare influență asupra ta?

Sunt câțiva oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În primul rând părinții mei, prieteni de familie cărora nu le voi da acum numele, oamenii cu care am lucrat printre care se numără Cătălin Mitulescu și Florin Șerban. În evoluția mea profesională a contat enorm că am avut aceste trei filme cu aceeași casă de producție, pentru că te dezvolți altfel într-un mediu bun, cald,  de oameni care țin la tine, oameni care te-au văzut evoluând. I-aș menționa și pe o bună parte din profesorii mei din facultate, dar și două profesoare de italiană din liceu Sorina Venier și Iunia Mircescu care mi-au insuflat dorința de cunoștere. Nu pot să îi uit pe prietenii apropiați care au fost mereu lângă mine.

Împreună cu actorul Florin Zamfirescu, prieten de familie și cel care a dus-o să vadă primul film la cinema : „Forrest Gump”

Ce faci acum?

Deocamdata am două proiecte. Următorul film al lui Cătălin Mitulescu ce va fi filmat anul acesta. Despre cel de al doilea nu pot încă vorbi, dar va fi o surpriză, încă se lucreză. Anul acesta vor fi gata cele două filme pe care le-am filmat anul trecut «Love Island» și  «Lady of Csejte». Ultimul este o producție americană în colaborare cu MediaPro, unde joc primul meu rol negativ din carieră.

URMEAZĂ: FEMEIA LA 30 DE ANI. Dana Nălbaru, artist: „Sofia e partea perfectă din mine”