REACȚIA lui Marian Popescu, șeful Comisiei de Etică a Universității București, la cererea Gândul de PUBLICARE ONLINE A TEZELOR DE DOCTORAT. „Impactul poate fi remarcabil, măcar numai prin declanșarea unui frison generalizat”

Marian Popescu este președintele Comisiei de Etică a Universității din București, un organism care analizează suspiciunile legate de integritate care apar în cadrul Universității și care a stabilit, în urmă cu doi ani, că lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta este un plagiat. Când a fost ales președinte al Comisiei, Marian Popescu a primit, în loc de felicitări, priviri îngrijorate. „Mulți mi-au spus acum doi ani: „Vai, în ce v-ați băgat”, „Vă expuneți la murdărie” etc. Le-am spus, ceea ce și cred, de altfel: „v-ar plăcea să trăiți o viață mai bună, să trăiți într-o lume mai bună”? Păi, ..cam da. „Și cât sunteți dispus/ă să faceți pentru asta?””, își amintește profesorul. Într-un interviu pentru gândul el vorbește despre tendința mediului universitar spre a închide ochii la cazurile de plagiat, despre cariere didactice construite pe impostură, despre limitele softurilor antiplagiat, dar și despre cazul lui Adrian Duicu, fostului președinte al Consiliului Județean Mehedinți, despre care gândul a dezvăluit că a copiat, fără citarea sursei, pagini întregi pe care le-a folosit în teza sa de doctorat.

CITIȚI INTERVIUL INTEGRAL MAI JOS

Gândul: Gândul a publicat dovezi că părți considerabile din lucrarea lui Adrian Duicu, doctor în științe militare, au fost plagiate. Lucrarea lui Duicu a fost extrem de greu de obținut, aflându-se la biblioteca Universității Naționale de Apărare, dar nici accesul la tezele de doctorat de la universitățile „civile” nu este tocmai simplu. În aceste condiții, cât de greu este de dovedit un plagiat în România?

Marian Popescu: Plagiatul e un furt. El este prevăzut ca atare în legislația universitară. Furtul acesta apare la toate nivelele: licență, masterat, doctorat. În grade diferite, desigur, dar mai ales acolo unde nu există o cultură a integrității și eticii academice care să funcționeze în scopul prevenției mai degrabă decât în acela al pedepsirii. Tehnic vorbind, mai întâi trebuie să existe suspiciunea de plagiat. Apoi, plagiatul este de mai multe feluri: copy-paste, „țesătură” , foarte multe mici fraze copiate fără a cita sursa și amestecate în propriul text, parafrazare folosită de mai multe ori fără citarea sursei etc. Un plagiat nu este greu de dovedit. Ce este greu e să accepți că s-a produs. Iar tendința „naturală” este de a închide ochii. De ce?

„Sunt unele cariere didactice construite pe o impostură întinsă în ani”

Când începe, de regulă, o anchetă privind autenticitatea unei teze de doctorat? Dincolo de ceea ce spun regulamentele, când se întâmplă în mod real acest lucru, în România.

În mod real, o analiză , eu nu spun „anchetă”, privind autenticitatea unei teze, în sensul că ea îi aparține într-adevăr autorului ei, începe în două feluri: fie prin dezvăluirea în media a inautenticității – adică a lipsei de originalitate și a folosirii plagiatului, în care caz Universitatea se autosesizează, fie prin acuza unui coleg care cunoaște teza în cauză. Situația a doua este sensibilă mai mult decât prima căci creează o stare traumatică în corpul academic. Acesta are în mod tradițional o natură conservatoare în ce privește etica și integritatea în sensul că ar dori să nu cunoască aceste probleme. Sunt foarte puțini colegi și colege care înțeleg și acceptă să facă ceva pentru a restrânge fenomenul acordării nemeritate a titlului de doctor. Sunt unele cariere didactice construite pe o impostură întinsă în ani.

Câte dintre lucrările plagiate rămân, din estimările dvs, nedescoperite?

Nu vreau să mă eschivez de la un răspuns direct, dar cred că este imposibil să faci o estimare. Așa cum nu poate fi estimat furtul în societate, în general, sau la nivel guvernamental ori al autorităților locale, nici în această situație, a plagiatului, nu ai cum să măsori ceea ce nu se vede. Dar să privim altfel problema: cât au investit universitățile în cultura prevenției plagiatului? Și ele au posibilități să o facă, dar o fac? Universitatea din București a început în ultima perioadă un astfel de program de consolidare a culturii integrității și eticii academice. Îl susțin, dar așa vrea să nu fim numai câțiva cei care o fac. Integritatea și etica academică nu sunt problema fundamentală numai a unor comisii, ci a întregului corp academic.

Gândul a cerut publicarea online a celor 33.000 de lucrări de doctorat din România. Care ar fi impactul unei astfel de măsuri?

Impactul poate fi remarcabil, măcar numai prin declanșarea unui frison generalizat care să „trezească” pe cei/cele care și-au pus răspunderile individuale sub capul care așteaptă laurii academici. Pe de altă parte, inițiativa dumneavoastră, lăudabilă, desigur, privește „output”-ul, rezultatul. Or, mi se pare mai important sau la fel de important și procesul care duce la acest rezultat. Adică modul în care coordonatorii de doctorat, școlile doctorale susțin performanța academică în mod real, integru și etic.

Care este, în opinia dvs, cel mai eficient sistem de detectare a plagiatului?

Bunul simț. Pare ciudat, nu? Dar cât a investit Educația în bunul simț? Universitățile din toată lumea au regulamente, coduri de etică, măsuri de pedepsire, de prevenție. Rezultatul este îngrijorător: rapoarte din S.U.A. sau Anglia ori Franța arată că fenomenul plagiatului există, se dezvoltă în continuare, e favorizat de profilerarea noilor tehnologii. Cum poți detecta un plagiat făcut prin traducerea multor pasaje din câteva cărți? Un soft anti-pagiat nu poate detecta aceste pasaje dacă acele cărți traduse în română nu sunt deja disponibile electronic. I se cere conducătorului de doctorat să fie primul care să detecteze frauda. Poate acesta să cunoască toată  literatura de specialitate produsă pe tema acelei teze de doctorat? El răspunde în solidar cu doctorandul pentru originalitatea tezei. E o măsură drastică, să o recunoaștem, dar este ea fair? Se aplică ea și în alte sisteme sociale, politice? Doctoratul e o formă avansată de cercetare. Guvernul român a mai redus bugetul pentru cercetare; el este acum de 0,25% din PIB! Deci cerem lucrări originale, care înseamnă și achiziția de publicații din străinătate – pe banii, de multe ori, ai doctoranzilor sau profesorilor coordonatori, dar nu facilităm condițiile pentru cercetare avansată. Știți în ce condiții financiare dificile, de multe ori prin recurs la propriii bani, participă cadre didactice și cercetători de la noi la conferințe internaționale? Dar nimeni nu cere răspunderea în solidar pentru milionele de euro cheltuiți pentru drumuri sau autostrăzi care încă nu sunt. Cerem însă cercetare ca să fim comparabili la nivel european. Încă o dată: mimarea, recursul la machiajul care ascunde, nu ne vor face să fim luați în serios. Mai rău, nu vor da țării noastre creditul pe baza căruia să construim intern și extern o dezvoltare care să ne asigure o viață mai bună.

„După un timp, copiii noștri vor vedea lumea ca un joc video cu o filosofie interlopă”

Cum a fost rezolvată această problemă în alte țări?

Problema nu este rezolvată! E rezolvat „tratamentul” care se aplică în mod continuu „pacienților”. Cu rate de succes variabile. Trebuie să spun însă că pentru a rezolva, trebuie să pui un diagnostic după o evaluare corectă a „maladiilor” academice. Și să ai curajul să creezi proceduri care să fie puse în practică, atât pentru corpul profesoral, cât și pentru cel studențesc. Vă dați seama că nu vor fi mulți care să accepte un scrutin moral sau o schimbare de paradigmă instituțională în direcția integrității. Toți vedem că societatea românească nu este astăzi construită, vertebrată moral. Spațiul public nu are designul integrității. Lăsăm prea mult politicul să infesteze acest spațiu, dincolo de orice limită a bunului simț. Asta ne va costa ani buni de funcționare prin coabitare cu boala. După o perioadă, copiii noștri vor vedea o lume ca un videogame cu filosofie interlopă.

„De câte sancțiuni pentru plagiat ați auzit în mediul universitar?”

Cum funcționează un soft anti-plagiat și care este eficiența lui?

Simplu spus, un soft anti-plagiat are parametrii de eficiență pe care creatorul său i-a inclus la cererea comanditarului. De regulă, el detectează, în proporții impuse de „calibrul” său, de complexitatea sa – totul costă deja foarte mult, texte disponibile online. Online-ul e, însă, …foarte mare? O problemă: poate un astfel de soft  să detecteze texte din pay-site-uri? Și în ce limbă? Celebrul sistem TurnItIN funcționează pe baza a trei mari baze de date, folosește algoritmi de recunoaștere care indică gradul de similitudine între textul supus verificării și sursele arhivate din cele trei baze de date. Dar, de pildă, nici acest sistem nu îți poate detecta un plagiat mai complicat care este copierea structurii unei lucrări. Domeniul Dreptului, de pildă, e un subiect bun de discuție.

Ministerul Educației a alocat trei milioane de euro pentru un soft antiplagiat, însă acesta ar putea fi funcțional, cel mai probabil, de la anul. Universitatea București are unul, dar îl folosește prin sondaj. De ce nu este un astfel de soft folosit în toate cazurile, de ce nu devine verificarea anti-plagiat un criteriu obligatoriu pentru acordarea titlului de doctor?

Nu știu cât de performant este softul cumpărat de minister. Nici dl. ministru nu a dorit să facă vreo precizare. În afara prețului! Universitatea din București a închiriat un soft anti-plagiat, dar plătește pentru fiecare pagină trecută prin acest program. Cum deja dl. rector, care susține programul privind consolidarea culturii integrității în universitate, a precizat, universitatea nu are fonduri pentru folosirea extensivă a softului. Deocamdată, tezele de doctorat, lucrările de disertație sunt supuse programului de detecție a plagiatului aleatoriu.

Cazul Ponta, „o anomalie uriașă”

Ce riscă un profesor care a coordonat o lucrare plagiată? Cum este el privit în mediul universitar?

Profesorul riscă ceea ce prevede legislația universitară și a Educației, în general, sancțiunea ultimă fiind desfacerea disciplinară a contractului de muncă și excluderea din comunitatea academică. De câte astfel de sancțiuni ați auzit?

Avem un caz de notorietate, cel al premierului Victor Ponta, în care demonstrarea plagiatului nu a produs niciun fel de urmări. Care este mesajul pe care îl transmite acest lucru?

Este încă un mesaj foarte prost. O „combinație” guvernamentală a permis baricadarea celui în cauză într-un verdict dat de un consiliu subordonat politic. Două comisii academice care au constat plagiatul s-au izbit de o lege care îi apără pe demnitari. Anomalia e uriașă: universitatea care a oferit locul la doctorat, a numit o comisie pentru doctorandul în cauză, a alocat deci resurse financiare și umane, nu poate decât „cere” ministerului retragerea titlului de doctor. Științific, universitatea i-a dat titlul, dar administrativ ministerul l-a semnat. În alte părți e mai simplu: universitatea care a acordat titlul îl și poate retrage. Noi suntem mai…sofisticați. Mai „talentați”.

Cum ar putea pierde Duicu titlul de doctor

Ce ar trebui să se întâmple, din punct de vedere instituțional, în cazul lucrării lui Adrian Duicu, pentru ca un eventual plagiat să fie dovedit și pentru a-i fi retras titlul de doctor?

În primul rând, conform uzanțelor, universitatea ar trebui să se autosesizeze întrucât cazul a fost revelat de media, chiar de dumneavoastră, gândul.info. Autosesizarea trebuie făcută publică ca și termenul la care va fi pronunțată soluționarea. Eu vorbesc acum de lucruri simple, corecte. În aceste cazuri publice, este obligatoriu ca, la final, pe site-ul instituției să apară toate documentele analizei precum și soluționarea.

Cum se raportează profesorii, studenții, masteranzii, doctoranzii la Comisia de Etică? Este un organism temut, respectat sau marginalizat și ignorat?

Principiul după care mă conduc și conduc Comisia de Etică a Universității din București e privitor la prevenția greșelilor. Să sancționezi e simplu, dar rezolvi foarte puțin. Căci fenomenul incorectitudinii se dezvoltă în continuare. Cazul Ponta a adus o atingere serioasă credibilității unei universități valoroase, mediului academic românesc, în general. S-a creat impresia, și după cazul Duminică, că „vânăm” politicieni. Noi ne-am autosesizat, de fapt, după ce media a adus cazul respectiv în sfera publică. În rest, rezolvăm cazuri, care nu sunt numai de suspiciune de plagiat, ținând cont de dreptul la imagine al persoanei, de confidențialitate așa cum sunt ele prevăzute în legislația universitară. Corpul academic ar trebui să fie cel care să poate produce anticorpii în situații de malpraxis academic. Iar media sunt, evident, un sprijin real. Încercăm la Comisie să funcționăm ca o structură care să protejeze valorile de bază ale culturii noastre academice, așa cum sunt descrise în Carta Universității București.

Dacă procesul formării, al cunoașterii, în general, e viciat de carențe morale majore, nicio biserică nu poate ajuta la vindecare. Educatorul e o figură emblematică și în Școală, și în Biserică. Cât de credibil este el astăzi?  În ambele. Cât de mult trebuie să mai facem pentru a putea, corect, cinstit, investi în morala educației, dar și în educația moralei? Mulți mi-au spus acum doi ani, când am fost ales președintele Comisiei de Etică: „vai, în ce v-ați băgat”, „vă expuneți la murdărie” etc. Le-am spus, ceea ce și cred, de altfel: „v-ar plăcea să trăiți o viață mai bună, să trăiți într-o lume mai bună”? Păi, ..cam da. „Și cât sunteți dispus/ă să faceți pentru asta?” Noi nu înțelegem sau nu putem încă accepta că sunt probleme care ne privesc pe toți. Când vom accepta sau înțelege asta, e probabil să contribuim la o redresare morală și la o mai mare încredere în relațiile dintre noi.