Plăceri interbelice. Cum arătau practicantele celei mai vechi meserii din lume în România de demult
La 1643, călătorul Paul de Alep relata că, în Moldova, femeilor de moravuri ușoare, ale căror fapte fuseseră dovedite, li se tăia nasul ori erau înecate. De asemenea, în Țara Românească aflată sub domnia lui Matei Basarab, prostituția era aspru condamnată, așa cum o arată articolele din „Îndreptarea Legii”, pravilă tipărită la 1652. Odată cu urcarea sa pe tron, în 1710, principele Moldovei, Nicolae Mavrocordat, a întemnițat femeile învinuite de „curvie mărturisită”.
Schimbări de mentalitate au apărut abia, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, fapt care a făcut ca această meserie să nu mai fie sancționată vehement, ci acceptată și impozitată consistent. După 1812, mânat de nesățioasa patimă a înavuțirii, domnitorul fanariot Ioan Caragea le-a supus pe damele de companie la mari taxe fiscale, instituind „birul femeilor rele, zise «kiramela»”.
Pentru a stopa flagelul contaminării cu boli venerice, în anul 1856, poliția bucureșteană a obligat femeile de stradă să se supună la „vizitații doftoricești” săptămânale și să aibă asupra lor „livrezoane”, respectiv condicuțe.
Primele măsuri de reglementare legală a prostituției pot fi sesizate în timpul domniei lui Cuza. La câteva decenii mai târziu, atmosfera emancipată sub influențele libertinajului francez, care anima societatea românească la final de „Belle Epoque”, a asigurat un cadru prielnic legiferării meseriei în cauză. Astfel, în anul 1898, apărea la București prima lege a prostituției, care prevedea obligativitatea primăriei de a ține evidența „femeilor ușoare”. Un alt articol din acel act normativ arăta că bordelurile nu puteau fi conduse decât de femei.
Până în 1930, fenomenul s-a manifestat sub două forme. Pe un prim palier, se întâlnea sistemul prostituției colective, cu „pensionare de bordel”, adică damele din saloanele cu felinar roșu la poartă. Într-un al doilea eșalon, se practica prostituția individuală, de așa-zisele „singuratice”, obligate să posede condicuțe de sănătate. Ambele cazuri impuneau înregistrarea la Poliție și la Serviciul Sanitar.
Însă, la nivel european, se propunea ca acest tip de activitate să fie stopată. Congresul Internațional de Poliție de la Viena, desfășurat în 1923, la care au participat și polițiștii români, ridica problema „combaterii prostituției”, considerată a fi un „atentat contra bunelor moravuri”.
Inițial, în România interbelică, fenomenul a fost ținut sub controlul legii. Evidența și supravegherea „curvelor” revenea Brigăzii și Birourilor de Moravuri, din cadrul Prefecturilor și Comisariatelor de Poliție. Sub aspect fiscal, prostituția a constituit o sursă de venit la buget. Legea contribuțiilor directe din 1921 pretindea ca „damele de consum” să fie impozitate cu 10% din încasările pe servicii. Deși, în mod oficial, prin Legea sanitară din 1930, s-a interzis funcționarea bordelurilor, totuși, li se permitea femeilor de moravuri ușoare să presteze pe cont propriu, cu condiția să fie sănătoase și să aibă fișă de sănătate eliberată de autoritățile medicale.
Cadrul legal a fost destul de permisibil și tolerant, în această privință. Datele statistice confirmă faptul că, în timpul lui Carol al II-lea, supranumit „Regele Playboy”, prostituția a atins cote înfloritoare. Atunci, apare și renumitul cartier „Crucea de Piatră”, unde erau grupate casele de toleranță din București. În lumea deocheată a Micului Paris interbelic, cele mai renumite „fetițe dulci” bucureștene erau cunoscute sub pseudonime sugestive: „Foamea neagră”, „Cur de fier”, „Mița biciclista”, „Lina magazia”, „Mimi moft”. Din breaslă, a mai făcut parte și celebra „Zaraza”, dama de companie de care s-a îndrăgostit lăutarul Cristian Vasile, cel care îi consacrase muzei un binecunoscut șlagăr.
Nu departe de noi, la Timișoara, cel mai cunoscut bordel avea numele „Sari-Neni”, aflat în cartierul Elisabetin. În Alba-Iulia, prostituția ajunsese o activitate de lux, iar la Sibiu, patroanele stabilimentelor de toleranță aveau obligația să depună la CEC, o parte din câștigurile angajatelor.
Documente inedite din arhive ne oferă dovezi grăitoare cu privire la prostituatele din Hunedoara. În perioada 1932-1935, au activat, în urbea de pe malurile Cernei, un număr de 15 prostituate, cu vârsta cuprinsă între 16-27 ani. Biroul Moravurilor, din cadrul Comisariatului de Poliție Hunedoara, ținea o evidență strictă a acestor dame. La sosirea în oraș, ele fuseseră supuse unui interogatoriu riguros, de pe urma căruia li s-au completat fișe de evidență.
Chestionate fiind „de când se dedau la prostituție și care sunt cauzele care le-a îndemnat?”, majoritatea au răspuns că ajunseseră să presteze din pricina „mizeriei și a lipsei mijloacelor de subzistență”, ceea ce relevă una dintre fațetele sărăciei, din perioada interbelică. Câteva fete declarau că au ales acest mod de viață „din plăcere” și „din pasiune”! Toate au debutat la vârste fragede, media vârstei fiind de 16 ani.