2016 – marile puteri în creuzetul Orientului Mijlociu

Depinde de marile puteri ca, anul acesta, lucrurile să se precipite sau să fie ținute sub același balans de foc.

În Statele Unite (600 de miliarde dolari buget al Apărării și peste 700 de baze militare în întreaga lume), poziția față de Orientul Mijlociu e mai degrabă precaută. Barack Obama, aflat în ultimul an la Casa Albă, nu va face mișcări bruște, de unde și predictibilitatea politicii americane în regiune. Ca lider al coaliției împotriva Daesh, America va continua să lovească ținte strategice, fără să se implice cu trupe la sol, cum nu o dată a declarat, ferm, președintele.

Ironia usturătoare a istoriei face ca Statele Unite să fi fost și să fie aliat al Turciei (a doua putere militară din NATO), al Arabiei Saudite și Qatarului, tocmai statele care au susținut, cu logistică și pregătire de specialitate ridicarea autointitulatului Stat Islamic, împotriva regimului Bashar al Assad și a conducerii șiite de la Bagdad. Când a devenit evident că monstrul Daesh a scăpat din laboratorul geopolitic și, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce asupra celor care l-au inventat, aceleași state s-au întors, cu mai multă sau mai puțină convingere, împotriva acestuia.

Apariția autointitulatului Stat Islamic nu ar fi fost posibilă fără invadarea Irakului, în 2003, urmată de politicile post-invadare,  în care regimul președintelui Bush Jr. a epurat din administrație și armată sunniții lui Saddam Hussein, înlocuindu-i cu șiiți și kurzi. Fapt pentru care mulți strategi militari și ofițeri ai serviciilor secrete ale fostului dictator irakian ocupă poziții-cheie în arhitectura Daesh. Dar apariția Daesh este și parte a procesului de wahhabizare a Islamului sunnit, orchestrat minuțios de saudiți.

Deși a pierdut în lunile din urmă aproximativ un sfert din teritoriul pe care îl ocupă în Irak și Siria, iar în 2016 sunt semne că va mai pierde teren la propriu, forța Daesh nu se va diminua, iar teroarea asupra Occidentului va continua. De altfel, gherilele autointitulatului Stat Islamic au și pus un tentacul în Afganistan (unde intenția este de a-i subordona pe talibanii care au sos din nou capul – dar lucrul acesta se va întâmpla, sângeros sau pașnic, la primăvară), au deja un tentacul pe coastele Libiei, altul în Tunisia și multe celule oricând activabile peste tot în Orientul Mijlociu.

Odată eșuată diplomația președintelui Obama în privința realizării unui acord de pace între Israel și palestinieni, e de așteptat ca Statele Unite să continue să se opună, în Consiliul de Securitate al ONU, sancțiunilor împotriva Israelului, care și-a înăsprit politica în teritorii la un nivel fără precedent. (Să nu uităm că Hezballah și Hamas s-au născut ca reacții la ocupația israeliană).

În 2016, se vor contura mai limpede forțele care se confruntă în Siria, marcând categoric falia șiito-sunnită: pe de o parte, Rusia și Iranul, plus grupările aliate, pe de altă parte Turcia și Arabia Saudită, plus grupările aliate. Planurile lor pentru Siria sunt complet diferite, al turcilor și saudiților fiind cel mai periculos – instaurarea unui emirat sunnit, al rușilor și iranienilor părând a fi de acceptare, în final, a divizării, cu maximumul de profit care poate rezulta de aici.

Rusia (echivalentul a 70 de miliarde dolari buget de Apărare) a revenit după mulți ani în regiune, cu intenția de a-și atinge trei scopuri, dintre care primul e deja bifat: punerea în umbră a ocupării Crimeii și a problemei ucrainene, recâștigarea influenței   în Orientul Mijlociu și destrămarea – cel puțin la nivel propagandistic – a unipolarității de putere create după sfârșitul Războiului Rece. La nivel propagandistic, pentru că situația economică internă, mai ales după prăbușirea prețului petrolului, nu-i poate susține creșterea cheltuielilor militare.

Putin, a cărui putere discreționară îi permite să acționeze și reacționeze rapid în plan extern, va fi mereu imprevizibil, secondat de o diplomație de primă clasă.  
Dacă Statele Unite nu vor înceta să sprijine Arabia Saudită în războiul din Yemen, aducând părțile la masa tratativelor (ceea ce e greu de crezut), ne vom confrunta în curând cu o nouă criză umanitară și alte valuri de refugiați.

Ceea ce trebuie înțeles este că nici în 2016, nici în viitorul previzibil, nici deasupra Orientului Mijlociu, nici în altă parte a lumii, marile puteri nucleare nu se vor angaja în confruntări directe.