A murit Ion Iliescu?

O întrebare corectă, dacă ar fi venit din partea unui tânăr născut în anii `90. Tânărului nostru i s-ar fi răspuns că, foarte probabil, pe aceleași străzi pe care se plimbă cu prietena, trec și criminali. I s-ar fi arătat poate vreun film de pe YouTube în care civili cu figuri schimonosite de frică suportă lovitură după lovitură, într-o cascadă de ură nedisimulată, necenzurată, conștientă. Ura în libertate.

Poate, ca să înțeleagă mai bine, i s-ar fi pus în vreo boxă cântecele Pieței Universității.

I s-ar fi explicat apoi de ce patetismul lui Cristian Pațurcă sună ca o rană pentru mii de rude, prieteni iubiți și cunoscuți care și-au pierdut un pic de sens după 22 decembrie. Oameni care au supraviețuit fără o bucată din viața lor. O bucată de viață care a plecat cu cei plecați.

Mai departe, dacă ar fi fost suficient timp, tânarul nostru ar fi fost dus în cimitirul acela frumos aranjat de autorități în care își duc somnul veșnic oameni împușcați în zile în care Ceaușescu nu mai era. Ca să ajungă  acolo, ar fi coborât la stația de metrou Eroii Revoluției.

Apoi i s-ar spune că, dincolo de evenimente recente  sau mai depărtate, adevărul salvează. Adevărul e împăcare și încheiere. Adevărul te lasă să o iei de la capăt cu rost. Adevarul dă rost prezentului și îți dă voie să speri.

Dar nu un tânar vrea să știe ce rost are adevărul. Nu. Azi, dileme despre rostul adevărului are un participant la toate acele evenimente. Un om care, e o realitate obiectivă, a avut de câștigat de pe urma acelor evenimente.

Sigur că nu numai el a câștigat. Au fost și alții. Și studenții care au verificat limitele libertății, și emigranții care au testat depărtarea, și cei rămași care au îndurat tranziția. Și hoții, și securiștii bătrâni, și medicii, și profesorii, și comuniștii, și țărăniștii. Au fost mulți a căror viață a fost schimbată.

Dar n-au fost mulți cei care au ajuns președinți. N-au fost mulți cei sub a căror supraveghere s-a schimbat Constituția. N-au fost mulți care să aibă așa de multă putere ca Ion Iliescu. Un semizeu bătrân, anost și răutăcios la a cărui mișcare din deget valuri de oameni au început să urască alte valuri de oameni,  iar rezultatul a fost un cataclism ale cărui cicatrici se văd și pe nou-născuții de azi.

Dintre toți cetățenii români, cu lașitățile și victoriile lor, numai Ion Iliescu nu are drept să întrebe „Ce rost are?”.

Și, dacă tânărul de care vorbeam la început ar fi în continuare nelămurit asupra motivului pentru care ar trebui redeschise dosarele sângeroasei noastre istorii recente, l-aș ruga să încerce să înțeleagă de ce atât de multă lume se întreabă atât de des dacă a murit Iliescu. Există chiar un site care numai asta face. Dă răspuns acestei întrebări.

Site-ul acela, cu întrebarea lui cu tot, există, și iese la suprafață periodic, pentru că Ion Iliescu este una din mărcile copilăriei sau tinereții noastre. E umbra din amintiri. 

Nu vrea nimeni să moară Iliescu. Oamenii vor lumină. Nu o să știm niciodată dacă dl. Iliescu înțelege asta.

Teodor Tiță este redactor șef al mediafax.ro