Acordul Secolului: un dictat american la dictarea lui Netanyahu
Am terminat prima lectură a Planului de Pace. 181 de pagini, nu 80 cum declara ieri președintele Trump (nu mă îndoiesc că nu l-a citit). Are tonul unui material propagandistic și nimic din rigoarea pe care o presupune o tranzacție de real estate. Câteva erori grosolane de istorie și multe paradoxuri.
Conform tratatelor internaționale, Statele Unite nu au autoritatea juridică de a împroprietări un stat, de a stabili suveranitatea unei țări asupra unui teritoriu.
Israelul primește tot, palestinienii mai nimic (în afara celor 50 de miliarde fluturate aseară de Trump, ca la o nuntă cu dar). Nu știu pe cineva care să fi înțeles care este câștigul palestinienilor din planul „win-win” pe care l-a anunțat triumfal liderul de la Casa Albă, mutându-și privirea exersată de pe un prompter pe altul.
Departe de a aduce pacea, dictatul trumpian va perpetua conflictul israeliano-palestinian, în forme încă nebănuite.
Majoritatea analiștilor israelieni, comentând aseară, la cald, au concluzionat că Acordul Secolului s-a născut mort.
În teritorii au început protestele. Lumea arabă tace, declarațiile echivoce din ultimele ore nu înseamnă decât că își dreg vocea să câștige timp. Probabil încă mai cântăresc promisiunile făcute lor de Statelor Unite, în balanță cu responsabilitatea pentru soarta palestinienilor.
Duminică, la Cairo (sediul Ligii Arabe), Muhammad Abbas va încerca să-și mobilizeze aliații împotriva Acordului (președintele Autorității Palestiniene a primit o copie a Planului de pace aseară, cu două ore înaintea conferinței de presă comune Trump-Netanyahu). Bătrînul Abbas a apucat să declare doar că „poporul palestinian și pământul său nu pot fi cumpărate” și „Ierusalimul nu e de vînzare”.
De ce graba lui Abu Mazen de a ajunge la Cairo? Pentru că, deși oferta americană de pace e deschisă timp de patru ani, duminică Kneseetul va vota anexarea urgentă a Văii Iordanului (cum l-a îndemnat pe Netanyahu ambasadorul Washingtonului la Ierusalim). E vorba despre 150 de așezări din Neghev și Cisiordania. Singurii care au reacționat sunt iordanienii, cerând Israelului să nu ia decizii unilaterale (un conflict direct cu Ammanul poate duce la ruperea acordului de pace, al doilea pe care Israelul le-a încheiat în regiune, primul fiind cu Egiptul).
Anexările ce vor urma sunt cadoul electoral al lui Trump pentru Netanyahu. Marele Bibi are talentul de a umple agenda politică, astfel încât propriul său dosar penal să nu mai încapă.
Singurul epitet oranant pe care l-am găsit zilele trecute pentru Acordul Secolului a fost dictat. Nahum Barnea, editorialistul de la Yedioth Ahronoth, scrie că nu e un plan de pace, ci un plan de anexare, în care un singur stat va domni de la Iordan la Mediterana, sub egida Americii.
Rămâne puternică, de neocolit, întrebarea pe care și-a pus-o ieri, în New York Times, înaintea conferinței de presă comune, Thomas L. Friedman: „Este planul acesta despre două state pentru două popoare sau este despre o diversiune pentru doi lideri necinstiți?”.
Singura definiție pe care o pot da acum Acordului (mai ales după ce aseară i-am văzut în rândul întâi pe soții Sheldon și Miriam Adelson): un dictat american la dictarea lui Netanyahu.
Foto: Facebook