Ambițiile Prințișorului Nechibzuit, cel mai tânăr ministru al Apărării din lume

De când tatăl său, regele Salman bin Abdulaziz Al Saud l-a plasat în funcția de ministru al Apărării, Prințul Muhammad a stârnit valuri de pasiuni. Pentru tinerii din regat e un idol, în rândul rudelor sale apropiate stârnește invidii, iar pentru gerontocrați – neîncredere și îngrijorare.

Numirea Prințului Muhammad – Prințul Nechibzuit, cum l-au poreclit bătrânii palatini – a fost una dintre primele decizii ale regalului său părinte, imediat după urcarea pe tron, la începutul acestui an. A oferi ministerul Apărării unui „puști” cu o vârstă incertă (declară că s-a născut în 1980, dar apropiații ridică serioase îndoieli, jurându-se că n-ar avea mai mult de 30 de ani), fără studii de specialitate, cu o experiență în domeniu aproape nulă, e un gest riscant. Mai mult, regele și-a pus fiul șef al Casei Regale și l-a declarant moștenitor… adjunct al Coroanei (n-a putut trece, totuși, peste moștenitorul de drept, nepotul său, Prințul Muhammad bin Nayef, fiul temutului Prinț Negru, ministru de Interne, un expert în securitate). În fine, Prințișorul Nechibzuit a fost așezat în fotoliul de lider al Consiliului Economiei și Dezvoltării și înfipt  în vârful Aramco (marea companie petrolieră saudită).

Astfel încât Prințul Muhammad bin Salman a devenit, stupefiant, cel mai puternic om din regat. Starea precară de sănătate a regelui complică enorm lucrurile și amplifică rumorile de la Curte. E greu de crezut, cu toată ambiția sa nemăsurată, că Prințișorul Nechibzuit va putea să reziste complicatelor lupte pentru putere, care n-au încetat niciodată.

Mohammed bin Salman e fiul celei de-a treia soții a regelui, având frați vitregi mult mai îndreptățiți (studii strălucite, carieră profesională impecabilă) să ocupe poziții importante. Ascensiunea sa n-a fost totuși o supriză: intrepida lui mamă, de la care a moștenit ambiția nemăsurată, l-a proplsat, iar regele l-a pregătit și ținut ani de zile în preajma sa, ca pe o umbră.

Astăzi, Prințisorul Nechibzuit e nu în  situația de a confirma, ci de a se afirma rapid. Războiul împotriva Yemenului e o pistă de încercare.

După aproape un secol în care s-a mărginit la războaie prin procură, Arabia Saudită atacă un stat vecin – demers cu miză neclară și nepopular nu doar printre saudiții, ci și printre arabii din întreaga lume. Faptul că țara cea mai bogată din zonă o atacă pe cea mai săracă e o imagine tristă pentru majoritatea observatorilor. Fie și având conștiința că,  în Yemen, e vizat  Iranul, dușmanul de moarte al Arabiei Saudite.

Chiar dacă, după întâlnirea pe care a avut-o cu ministrul saudit al Apărării, în mai, la Camp David, președintele Obama s-a arătat impresionat de calitățile tânărului demnitar, reprezentantul aliatului strategic, lăudându-l cu generozitate, cancelariile occidentale sunt temătoare în legătură cu ascensiunea fulminantă a temperamentalului Prinț. O analiză a serviciilor secrete germane subliniază faptul că, dorind să se poziționeze ca lideri al lumii arabe, saudiții desfășoară de multă vreme o politică „impulsivă”, amestecându-se în Siria, Liban,  Irak și, mai nou, atacând Yemenul, iar în acest context concentrarea puterii în mâinile lui Muhammad bin Salman poate genera un cutremur în familia regală extinsă. Mai mult, regimurile pe care Arabia Saudită le susține în Egipt, Iordania și Bahrein s-ar putea să fie nevoite să se distanțeze, în ciuda pierderilor financiare uriașe pe care le-ar avea de suferit.
 
Până una-alta, necoptul ministru al Apărării construiește o mare ligă sunnită anti-terorism, al cărei lider se visează. Ligi s-au mai constituit în lumea arabă, rezultatele fiind invers proporționale cu declarațiile  sforăitoare. (Dacă citim corect, e vorba, de fapt, de o ligă anti-iraniană).

Poate va reuși impetuosul Prinț să le scoată teroriștilor Daesh wahhabismul din cap, cu condiția să-și convingă aliații să pună bocancii pe pământ. Dar ce te faci că wahhabismul e chiar doctrina fundamentală a regatului saudit.