Anexarea Crimeii. Legea gravitației politice

Lăsând glumele la o parte, poate că nu s-ar fi ajuns la anexarea Crimeii, dacă – începând de la summitul din Vilnius – reprezentanții Uniunii Europene s-ar fi priceput să administreze ceea ce oricum (fie că Ucraina ar fi parafat Acordul de Asociere, fie că nu) se prefigura. Consiliului Afacerilor Externe al UE i-a lipsit mereu o viziune coerentă. Doamna Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, e cireașa de pe tort.

Refuzul propunerii președintelui Putin, din decembrie anul trecut, după reuniunea de la Vilnius, de a coopera cu Occidentul pentru salvarea economiei ucrainene, a precipitat și mai mult lucrurile. Firește că era o propunere făcută ca să fie refuzată (economia Ucrainei, atât de dependentă de Kremlin, putea fi socotită parte a economiei ruse), însă ar fi fost un bun prilej de dialog și de temporizare. Uniunea Europeană a preferat însă să sprijine fățiș Euromaidanul, care între timp atrăsese bande de extremiști, pe cât de ostili Rusiei, pe atât de ostili Occidentului. 

Nu cred că Vladimir Vladimirovici avea de gând să ocupe Crimeea. Ținea în mână toată Ucraina, din punct de vedere politic, economic, militar. În zilele noastre, nici un  stat nu se mai aventurează să anexeze fizic un teritoriu. S-au inventat de către americani mijloace mai subtile.

Cum bine observa bătrânul Kissinger, „pentru Occident, demonizarea lui Putin nu e o politică, e un alibi pentru lipsa unei politici”.  Crimeea  se încadrează în ceea ce John Quincy Adams (al 6-lea președinte al SUA) numea „legea gravitației politice”: a căzut ca o pară mălăiață în gheara Rusiei.

Vestea bună pentru noi, românii, este că, prin poziția noastră geostrategică, începem să contăm, atât pentru UE, cât mai ales pentru NATO. Vestea proastă este nu doar că n-avem ministru de externe, dar că nici Traian Băsescu, cu atât mai puțin Victor Ponta, nu au anvergura de a profita de această excepțională oportunitate.