Bibi – încă un discurs de magician

Ca să nu cazi sub vraja lui, trebuie să-l reasculți la rece. Cui s-a adresat? Americanilor, în primul rând, punând pe același plan Iranul cu așa-zisul Stat Islamic. Aparent, o gogomănie politică: șiiții iranieni luptă contra sunniților din Statul Islamic, atât în Siria, cât și în Iran. Dacă însă ne gândim bine, a fost cea mai bună formula de a capta oprobriul opiniei publice, care conform sondajelor vede Iranul ca pe un pericol mult mai mic decât Statul Islamic. Iranul a fost definit de premierul israelian, pe înțelesul tuturor, ca un Stat Islamic care deține bomba atomică. Apoi, tonul a devenit aproape liric, vorbitorul lăsându-se purtat pe aripile propriei retorici: „Persanii au încercat să distrugă poporul israelian acum 2.500 de ani (referirile patetice la istoria foarte îndepărtată, cu invocarea unor episoade care par a se fi petrecut ieri, sunt redutabilele sale arme discursive, n.n.). În prezent, Iranul încearcă să distrugă Israelul. Liderul suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, răspândește ura folosindu-se de cea mai nouă tehnologie, cea nucleară, în scopul distrugerii Israelului”.

Acestor alegații le-a răspuns, la câteva ore, ambasadorul Iranului la ONU, Gholamali Khoshroo, într-un editorial din New York Times: „Retorica alarmistă asupra acestei teme a fost leit-motivul carierei d-lui Netanyahu. Într-un interviu acordat BBC, în 1997, a acuzat Iranul că fabrică, pe ascuns,

Observăm că retorica domniei sale se încinge direct proporțional cu presiunile internaționale asupra Israelului de a înceta activitățile de colonizare și de a ridica ocupația asupra teritoriilor palestiniene. E paradoxal faptul că un guvern care a acumulat o rezervă de arme nucleare, care a refuzat apelurile pentru stablirea unei zone libere de arme nucleare în Orientul Mijlociu, care efectuează incursiuni militare în statele vecine și a disprețuit legislația internațională, ținând sub ocupație teritoriile altei națiuni, face acum atâta tevatură în legătură cu o țară, Iranul, care nu a invadat o altă țară, de când America a devenit națiune suverană”.

Din discursul lui Bibi n-au lipsit referirile emoționante la Holocaust. Ieri, găselnița retorică a fost adresarea directă către Elie Wiesel – (prezent în sală), supraviețuitor al Shoah-ului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace – omul pe care a luptat să-l aducă, anul trecut, la președinția Israelului. Regimul nazist de la Tehran poate repeta, în orice moment, Holocaustul, a avertizat Netanyahu, după care s-a întors spre Wiesel: „Elie, viața și opera ta ne inspiră să dăm înțeles cuvintelor

Nu contează că liderul suprem al Iranului ar trebui să-și fi pierdut mințile să atace Israelul, singura putere nucleară din regiune. Cât despre compararea implicită a ayatollahului Khamenei cu Hitler, e o jignire pentru cei care au trăit ororile nazismului. Acelui

Ce urmărește Netanyahu, atingând toate corzile sensibile ale auditoriului? Să oprească negocierile P5+1 (Marea Britanie, China, Franța, Rusia, Statele Unite și Germania) cu Tehranul, pentru realizarea unui acord pe termen lung privitor la programul nuclear iranian. Președintele Obama ceruse, în repetate rânduri, Congresului să se abțină de la adoptarea unor noi sancțiuni, dând astfel o șansă diplomației.

Netanyahu consideră tratativele cu Iranul o periculoasă pierdere de vreme: „Un acord cu Iranul nu-l va împiedica să obțină bombe atomice. În realitate, se va putea dota cu arma nucleară și va produce mai multe. Pentru că acest acord va permite programului nuclear iranian să rămână în mare parte intact, Iranul se va putea dota cu arme nucleare foarte rapid”. Care e soluția premierului israelian? Stoparea tratativelor și continuarea sancțiunilor, adică niciuna. Întoarcerea la status quo ante: Iranul va susține că dezvoltă un program nuclear pașnic, va mai chema o dată și încă o dată observatorii internaționali, iar Israelul va trage periodic apocaliptice semnale de alarmă.

Cui folosește aripatul discurs din Congresul american? Lui Netanyahu însuși. După aplauzele prelungite, se întoarce acasă ca un erou, ca un nou David (comparația sa preferată) care a reușit să-l înfrunte, cu praștia unor artificii retorice, pe însuși Goliatul lumii.