Când palestinienii vor deveni finlandezi…

Se răsucește Ariel Sharon în mormânt, era să spun. Dar „Regele Arik” e viu.

„Ariel Sharon stă între cer și pământ. E clar că nu-l dorește nici Cel de Sus, nu-l doresc nici cei de jos” – asta cred ultrareligioșii, ale căror blesteme, rostite în septembrie 2005, par să-l fi ajuns.

Pe 4 ianuarie se vor împlini 6 ani de când e în comă generalul, eroul războiaelor arabo-israeliene, fostul premier, susținătorul implantărilor teritoriale în Gaza și Cisiordania, dar și artizanul retragerii din 2005. O personalitate militară și politică uriașă (la propriu și la figurat), cu un destin de tragedie antică.

Nu puteam să nu-l amintesc tocmai pe el, acum, când un armistițiu subțire adie printre măslini.

Omul acesta, căruia astăzi cei doi fii îi pun Mozart, în speranța că sinapsele vor intra în vibrație, omul acesta cu conștiința încărcată de morții de la Sabra și Shatila, omul acesta a avut tenacitatea și curajul de a-și duce până la capăt proiectul – retragerea celor aproximativ 8.000 de coloniști din Fâșia Gaza.

În 2005, între august și septembrie, premierul Sharon și-a pus în aplicare Planul de Dezangajare: evreii își părăseau casele, pământul, sinagogile, smulgându-și viețile din rădăcini și mutându-le într-o altă realitate, complet nouă pentru ei, sub privirile soldaților înarmați – frații lor, care le deveniseră dintr-o dată ostili. Oamenii jeleau și-și rupeau cămășile în semn de doliu, mulți așteptau buldozerele să treacă peste ei, să-i facă una cu propriile lor amintiri, toți crezuseră până în ultimul moment că o minune îi va salva.

Premierul Sharon ajunsese cum se simțea el mai bine – singur împotriva tuturor. Împotriva populației, a partidelor, a propriului partid chiar, Likud. A explicat atunci, adresându-se compatrioților săi, care îl socoteau un trădător, uitând că tocmai „trădătorul” luptase cu decenii în urmă să edifice așezările pe care le demola : „Nu puteam păstra Gaza și nordul Samariei pentru totdeauna. Acolo trăiesc  peste un milion de palestinieni, iar numărul lor se dublează cu fiecare generatie. Locuiesc în lagăre de refugiați incredibil de strâmte, în sărăcie și mizerie, cu ura dospind, fără nici o umbră de speranță. Facem acest demers nu din slăbiciune, ci de pe o poziție de forță. Ne-am străduit să ajungem cu palestinienii la înțelegeri care ar fi dus popoarele noastre spre pace. Planurile noastre s-au izbit de un zid de ură și fanatism!”. Riscând tot – funcția, imaginea publică, viața – Ariel Sharon (despre care unii spun că a fost un tacticitan iscusit, dar un strateg mediocru) făcuse o mișcare strategică strălucită. Din septembrie 2005, odată cu retragerea ultimului colonist din Gaza, Sharon transfera responsabilitatea păcii pe umerii Autorității Palestiniene. Demers pe care șeful său de cabinet, celebrul Dov Weissglas, l-a interpretat cu umorul său tărcat, cam așa: „Scopul Planului de Dezangajare este să pună pentru decenii, într-un borcan cu formol, continuarea procesului politic, până ce palestinienii se transformă în finlandezi liniștiți”…

Ceea ce s-a întâmplat după retragerea din Gaza – un coșmar fără sfârșit – e exclusiv opera unor politicieni (deoparte și de alta a barierei de securitate), care nu s-au mai putut și nu se pot ridica peste vremuri. Nu pot sări peste angoase și orgolii.

Zilele trecute, mezinul lui Sharon, Gilad – membru, din 2011, al partidului Kadima, creat de tatăl său în anul morții, aspirant la un loc în Knesset (pe care fratele său, Omri, l-a avut, dar a trebuit să-l părăsească în pragul pușcăriei), editorialist la Jerusalem Post – a lansat ideea scelerată că pentru Gaza soluția cea mai bună e …. Hiroshima! Din stejar, surcea răsare.

Mama celor doi băieți – Omri și Gilad – s-a născut în România. În 2000, a murit de cancer. Era sora primei soții a lui Ariel Sharon, Margalith, care murise, în 1962, într-un acccident de mașină, pe autostrada dintre Ierusalim și Tel Aviv. Primul său fiu, a cărui mamă fusese Margalith, a murit în 1967, la 11 ani, împușcat din greșeală de un prieten.

Am în minte, când mă gândesc la el, imaginea lui Ariel Sharon din 5 februarie 2001. În martie urma să-și preia mandatul de prim ministru. Pierduse aproape tot, câștigase enorm. Stătea sprijinind cu o mână Zidul Plângerii, cu privirea îndreptată în sus, parcă cerându-I socoteală lui Dumnezeu.