Cărțile pe care nu le-am citit niciodată

Demult, pe când aveam 16-17 ani, am fost cu un prieten la librăria din fața Muzeului Literaturii și ne-am cumpărat niște cărți. Nu mai țin minte exact titlurile, știu doar că între cărțile cumpărate de el era și un volum de Mircea Ivănescu, „Versuri”. La un moment dat, pe drum, mi-a spus că, după ce îl va citi, mi-l va face cadou. S-a ținut de cuvânt  și, după un timp, am primit cu încântare „Versurile” lui Mircea Ivănescu. Ajunsă însă acasă, am citit doar câteva poezii și am lăsat cartea nedreptățită pe masă, poate câteva zile, poate câteva săptămâni, până când aveam să intru în starea potrivită. Într-un final dezamăgitor, am pensionat-o, înainte de vreme, în bibliotecă. La următoarea noastră întâlnire, prietenul meu m-a întrebat dacă am citit-o și, rușinată, l-am mințit repede că da. A revenit și m-a întrebat dacă am citit chiar TOT, iar eu, prinsă cu mâța în sac, dar ținând să nu par incultă orice ar fi, am replicat îmbufnată: „Ce faci, mă testezi?” N-a mai zis nimic…

Peste timp, când am citit în sfârșit poeziile lui Mircea Ivănescu, am găsit cu uimire, la pagina 160, un mesaj pe care prietenul meu mi-l scrisese în ziua aceea, pe când eram amândoi adolescenți. Așadar, când m-a întrebat dacă am citit TOT, iar eu m-am îngrijorat de moarte pentru felul în care aș putea părea, a vrut de fapt să știe dacă l-am citit pe el, dacă am înțeles ce a vrut să spună. Făcuse nu un test de cultură, ci încercase, poate, să deschidă subtil o cale de comunicare, pe care eu am închis-o brutal, odată cu subiectul. Ironia face ca respectiva poezie să fie exact despre oportunitățile pierdute, care nu se mai întorc niciodată.  Am pus cartea în bibliotecă, încurcată, și nu am mai deschis-o de atunci. Iar când m-am mutat am lăsat-o acolo unde era.

Nu cred că faptul că nu am recepționat la timp respectivul mesaj, pe care acum, scos din contextul acelor ani, nici măcar nu-l mai înțeleg bine, mi-a stricat devenirea ca om. Și nici faptul că nu am citit, la vremea ei, poezia lui Mircea Ivănescu. Însă cred până în ziua de astăzi că aș fi fost un om mai bun dacă aș fi aflat chiar atunci de simpla existență a acelor câteva rânduri. Ar fi însemnat să fiu capabilă să îi cunosc cu adevărat pe oamenii din jurul meu, să le pun întrebările necesare atunci când e nevoie de ele, să fiu mai atentă la cum sunt ei cu adevărat decât la cum sunt sau cum pare că sunt eu. Sunt calități de care ai nevoie oricând în această viață.

Știu că nu sunt singura în această situație, deosebirea este că eu mă pot lega de un obiect fizic, acea carte, care să mi-o reamintească. Ca mine mai sunt mulți alții și cred că senzația de înstrăinare pe care o simțim uneori în relațiile noastre cele mai apropiate vine tocmai de acolo, de la faptul că nu știm să îi citim pe cei de lângă noi, că, dimpotrivă, ei nu știu să ne citească sau, poate, amândouă. E un adevăr simțit de mulți pe propria lor piele faptul că poți petrece ore în șir vorbind cu mama, cu tatăl, fratele sau sora ta despre toate nimicurile pământului, fără să vorbești lucrurile cu adevărat importante pentru care e nevoie uneori de doar câteva minute. Că poți să-ți faci toate planurile de viitor în relația de cuplu, ignorându-ți total prezentul, că poți să ai conversații elaborate cu prietenii fără să afli dacă sunt cumva nefericiți. Unii oameni sunt ca niște audiobook-uri și îți recită povestea lor și acasă, și în mașină, și în tren, și la cafenea. Dar alții, nu. Alții sunt ca niște romane-fluviu, scrise cu litere mici și-ți trebuie multă răbdare pentru a-i citi cap-coadă, alții sunt concepuți în stil ermetic și pare imposibil să-i descifrezi, alții au coperți plictisitoare, dar pagini senzaționale. 

După mulți ani, m-am decis să îmi iau cartea uitată acasă, ca să îmi aducă aminte, din când în când, să fac efortul de „lectură” atât de necesar în multe împrejurări. Și tot acum mi-am amintit de un citat al lui Gellu Naum, pe care mi l-am apropiat scos din contextul său, acela de scrisoare a unui autor către cititorii săi. El scrie la un moment dat că s-a aflat pe albia secată a unui râu de munte, unde avea să se nască un imens lac: „Venit de departe, am umblat ore întregi pe prundișul încă umed, gândindu-mă că, timp de milenii, acolo va fi adâncul. Acum lacul există. Dupa câte mi s-a spus, în unele puncte adâncimea lui atinge o sută de metri. Si dacă astăzi călătorul vede numai apele, poate fi sigur ca undeva, în adâncuri, mai dăinuie pamântul ferm pe care am călcat”. 

Mă gândesc când citesc asta cât de important este să-ți construiești o istorie cu tine însuți, cu ceilalți. Cât de important este să știi tu, indiferent de felul în care arată astăzi marile construcții ale existenței tale, cum se simte pământul ferm pe care ai călcat exact înainte să înceapă să se ridice.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK RALUCA ION