Cel mai frumos coșmar

Atunci, la Belgrad, ne petreceam nopțile în fața unei sticle de Manastirka, pe care o lungeam cu apă până în zori. („Beți, domnule Hoffmann! Azi, când toți cei din anturajul meu consumă alcool, tocmai dumneavoastră să vă abțineți?” – între ultimele o sută de cuvinte rostite în buncărul de sub Cancelaria Reichului; Führerul către fotograful său personal, aprilie 1945).

Șlibovița aia ne împroșca frica pe toți pereții, după care ne făcea vânt pe un tobogan de aberații. Istorioarele contrafactuale, pasiunea noastră comună, ieșeau ca duhurile din sticlă: dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Artă din Viena, în 1907 sau măcar în 1908, când a încercat a doua oară, istoria lumii ne-ar fi înșurubat în altă parte. 

De fapt, jocul nostru ar fi trebuit să înceapă așa: dacă trăim până mâine… 

Înainte ca noaptea să se crape de atâta ziuă, deveneam zmei. Patrulam pe  acoperișul hotelului și număram bombele dinspre Batainița. (Era și Mile acolo, în vesta lui cu buzunare multe, unde își ținea tot ce-i trebuie, în care îmi părea nemuritor). 

… Sufletul meu, ca un mare mutilat de război, nu-și mai amintește nimic altceva. Dar am același coșmar: că orga catedralei Krista Kralja, din centrul orașului, cântă singură. Suflul exploziilor intră în tuburi, umple toate registrele. Mă trezesc înainte ca Dumnezeu să atingă butoanele de consolă.