Coronavirusul aşteaptă un ţap ispăşitor

Cine spunea? – morţii îşi îngroapă morţii, viii îngroapă viii.

Întâi se instalează frica. Întreţinută (“virusul ucigaş”), frica erumpe în  panică.

Panica, mult mai molipsitoare decât prostia, se transformă în debandadă. Ura îşi caută ţinte. Începe spectacolul violenţelor patetice – pentru măşti de protecţie, pentru dezinfectante, pentru apă şi alimente.

Apar profitorii mărunţi, se profilează umbrele profitorilor naţionali şi multinaţionali.

Apoi, ca să se liniştească, oamenii caută un ţap ispăşitor.

Azazel nu e un demon, un îngerul căzut – numele aceluia e Azel. Azazel e o faleză stâncosă în deşert, unde, în Ziua Iertării, marele preot al Templului alunga un ţap, în spatele căruia comunitatea îşi încărca păcatele. De sus, de pe faleză, ţapul era aruncat în praful pustiului şi toată lumea era mulţumită.

Istoria e plină de ţapi ispăşitori.

Ţapul ispăşitor poartă totdeauna numele unui om, al unei comunităţi, al unei rase, al unei ţări, uneori al unui continent.

În capilarele globalizării, zise reţele de socializare, se declanşează blamestormingul (un brainstorming fără creier).

Când azvârli cu vorbe, vorbele capătă consistenţa pietrelor.