Cum devii, fără să vrei, dușmanul copilului tău
O bonă mușcă dintr-o pară, scuipă bucata și i-o dă s-o mestece copilului de care are grijă. O bunică se plimbă cu bățul în mână și îl pleznește peste degete pe nepoțelul care vrea să exploreze lumea, ca să îl învețe sensul expresiei Nu e voie. O mamă îi strigă, de pe banca pe care mănâncă semințe, copilului cocoțat pe o scară „Dă-te jos de acolo, că te strâng de gât!”
Sunt atitudini culese de prin locurile de joacă prin care am trecut, atitudini care ni se par, fiecăruia dintre noi, revoltătoare. Trusa de vorbe si fapte din care comunitatea de mămici, tătici, bunici, bone, unchi, mătuși ori vecine își extrage uneltele educative include însă și alte actiuni și expresii, care ar trebui să ridice măcar o sprânceană, dar care nu deranjează pe nimeni. Cine se poate supăra pe vecina de treabă care avertizează un copil care nu e al ei: „Nu mai face, mamaie, în Pampers, că râde fetele de tine! Fă la oliță”? Cine ciulește o ureche când un părinte grijuliu și ocupat își amenință cu voce joasa copilul: „Dacă nu vii acum, te las în parc”? Cui i se pare ciudat să audă cum o mamă enervată îl ceartă pe un năzdrăvan, zicându-i: „Nu te mai iubesc, nu mai ești copilul meu!” E și normal, sunt momente când aceste cuvinte, adânc înrădăcinate în filozofia noastră de educație, își așteaptă rândul pentru a ieși chiar și pe buzele noastre, în ciuda faptului că n-am vrea să le spunem niciodată.
Aceste cuvinte tocite, pe care nu le credem cu adevărat, taie adânc în inima copiilor. Îi învățăm cât de important este limbajul, îi aplaudăm pentru fiecare cuvânt nou învățat, însă ne așteptăm să nu ne ia atât de în serios când ne aud spunând ceva atât de grav precum dacă nu te comporți bine, te pot abandona oricând. Sau că meriți să fii ridiculizat, pentru că, iată, ai doi ani și ai ratat deja un pas major al vieții tale, nu știi să faci la oliță. În loc să îi construim unui copil încrederea în sine, i-o zdruncinam, arătându-i din capul locului că nici macar dreptul lui prin naștere, dragostea părinților, nu este ceva care i se cuvine atât de ușor.
Ne enervăm apoi, ani mai târziu, dacă e un bleg căruia îi mănâncă câinii mămăliga din mână, dacă parcă are prune-n gură când vorbește pe scenă la serbare, dacă nu știe și el o poezie cap-coadă. Ne enervăm, firește, de față cu el, și ne simțim îndreptățiți să-i amintim că alți colegi de-ai lui sunt mai buni la învățătură, vorbesc mai frumos, stau mai cuminți la ore. În loc să-l ajutăm să afle cine este cu adevărat, îl punem în situația de a afla cu ce este mai rău decât alții și îl învățăm încet, încet că nu poți fi fericit, atâta vreme cât ești mai prejos.
Ne simțim răniți, dacă rezultatele la școală o iau în jos și ne aducem aminte cum ne-am sacrificat și i-am oferit totul, cum nu l-am pus să spele nicio farfurie ori să dea cu un mop pe jos. Greșeala adultului, spun psihologii, pentru că tocmai făcând aceste lucruri simple ar fi învățat și ce înseamnă disciplina și responsabilitatea într-o sală de clasă. Iar greșeala continua când, în loc să aflăm ce merge prost, dar și care sunt lucrurile la care copilul strălucește, îl avertizăm că va ajunge să măture străzile si forțăm soluții radicale acolo unde știm că ne lovim de o ușă închisă cu îmbufnare.
Puțini oameni mari se gândesc însă la asta. Cei mai multi au în cap și inimă doar cât au dat pentru ca povestea vieții lor, adesea plină de dezamăgire, să se schimbe odată cu generația următoare. Cât au sacrificat pentru satisfacția de a putea spune că, deși au trăit în ființa lor neîmpliniți si neîmpăcați, au creat o altă ființă cu o existență strălucitoare. Și cât de dezamăgiți sunt când nu se întâmplă deloc așa.
Mi se pare foarte greu să fii copil, chiar mai greu decât să fii părinte, în condițiile în care oamenii mari își pun atâtea speranțe în tine și îți lasă ție misiunea de a aduna fragmentele visurilor lor stinse și a face din ele povești cu happy-end. Mi se pare împovărător să trăiești sub presiunea comparațiilor, a așteptărilor uriașe, a durității verbale folosite cu scopul de a motiva. Să trăiești simțind că adulții așteaptă cumva de la tine propria lor mântuire. Cred că nu e neapărat greșit, că, în momentul în care ai un copil, te poți salva de lucrurile care te împovărează de o viață. Însă nu prin el, ci cu el. Încercând să vezi lumea prin ochii lui, încercând să retrăiești totul de la început și să reașezi, pe baze corecte, tot ce propriii tăi părinți ori propria experiență de viață te-au învățat greșit.