Cum se poartă Aroganța Sa cu ziariștii de teren

Publicat: 31 03. 2015, 16:13

Acum fix un an scriam textul „Victor Ponta tupeist : cine-ntreabă e băsist”, după mai multe întrebări pe care eu sau colegii mei, fie de la Gândul, fie de la alte instituții de presă, le-am pus premierului și la care a preferat să ne acuze de „băsism”, în loc să ne răspundă. Acum, aceiași jurnaliști ne vedem puși în fața unei scări, să-i spunem, ironic bineînțeles, ierarhice, în ochii premierului, și ne vedem cocoțați la rang de evazioniști.

Ambele termene sunt pe cât de false, pe cât de mizerabile și jignitoare, mai ales în contextul în care vin de la un om care, premier fiind, are cumnatul arestat preventiv pentru evaziune fiscală, are rude audiate la DNA în același dosar. Ca să nu mai spun despre membrii PSD pe care i-a salvat de o eventuală arestare preventivă, apropiați ai premierului urmăriți penal sau deja condamnați prin decizii definitive ale instanței.

Ca dovadă, când Gândul a scris despre referatul procurorilor în cazul fostului președinte al CJ Mehedinți, Adrian Duicu, în care procurorii (și țin să subliniez asta) spuneau că există interceptări potrivit cărora numele premierului Victor Ponta a fost invocat în contextul unui trafic de influență, acel premier Victor Ponta ne acuza de înscenare de presă.

Am fost, deci, pe rând, băsiști, am făcut înscenări de presă, iar acum suntem în „frăția evazioniștilor”. Cine? Noi, ziariștii de teren care alergăm după augustul său Ego pentru a-i smulge câte un răspuns. Pentru că da, acest domn este premierul României, o funcție în fața căreia ne adresăm cu respect, chit că răspunsul său a putut fi văzut de o țară întreagă.

Și, ca să vezi, în fața acestei „frății”, tocmai premierul Victor Ponta, al cărui orgoliu incomensurabil nu-l lasă să se coboare la nivelul nostru, este prins, aproape de fiecare dată, cu adevărul evazionist.

Dau doar trei exemple, primele două fiind chiar din cursul zilei de luni.

Primul – întrebat despre modificările inițiate la Codul de procedură penală chiar de un coleg de partid, premierul Victor Ponta a spus că nu știe despre ce e vorba, deși Guvernul a avizat – negativ, e drept- acel proiect.

Al doilea exemplu – premierul Victor Ponta a decretat, în februarie 2015, ca toate cererile procurorilor DNA să fie votate favorabil de către membrii PSD, iar numărul celor salvați tocmai a crescut cu unu, adică Dan Șova, chiar săptămâna trecută. Întrebat dacă vor fi sancționați pesediștii care, practic, nu i-au ascultat îndemnul, premierul Victor Ponta s-a făcut că nu înțelege întrebarea.

Nu pot să nu amintesc și de o conferință de presă, din decembrie 2013, în urma scandalului numit „Marțea Neagră”, când același premier Victor Ponta s-a contrazis singur, în decurs de câteva minute, de trei ori. Dacă la începutul conferinței susținea că președintele PNL de atunci, Crin Antonescu, îi ceruse să dea o ordonanță de urgență pentru amnistie, după câteva minute a spus că, de fapt, ordonanța era cerută pentru Codul penal. La final, se pare că îi ceruse ordonanță de urgență pentru amnistie, dar cine-l mai crede pe Victor Ponta?

Care ar trebui să fie reacția noastră, a jurnaliștilor? Premierul Victor Ponta a găsit deja răspunsul: cum pumnul în gura presei n-a funcționat cum calculase, preferă să ne arate dosul și să ne arunce, ca un scuipat, termenul voit jignitor de „evazionist”.

Unul dintre rolurile principale ale jurnalistului este acela de a informa. Și pentru a informa corect, trebuie să pună întrebări, oricât de incomode ar fi pentru interlocutor, și trebuie să obțină răspunsuri. Atunci când un demnitar este întrebat ceva, în niciun caz nu trebuie să răspundă cu atacuri la persoană sau acuze calomnioase. Atitudinea și răspunsurile date luni de premierul Victor Ponta, prin care condiționează întrebările puse de jurnaliști de prezentarea unui bon fiscal, reprezintă nu doar o glumă proastă, ci chiar o tentativă de încălcare a libertății de exprimare cu iz sovietic.

Nu vă simțiți confortabil în conferințe de presă, când jurnaliștii vă întreabă și altceva decât subiectele cu care vă lăudați? Vă deranjează când nu reușiți să stabiliți doar dumneavoastră agenda publică și când sunt alte subiecte importante, nu praful în ochi pe care încercați să-l aruncați? Vă supără criticile și nu știți cum să reacționați altfel decât ca un copil îmbufnat care își aruncă jucăriile și pleacă? Atunci, poate nu vi se potrivește funcția de premier. Și poate ar fi mai bine să vă dați demisia.