Da, Klaus Iohannis e din alt film decât Victor Ponta

Mi-am amintit că, uitându-mă pe o  fotografie de grup de la congresul ce-l alesese președinte al PNL, am avut strania senzație că nu face parte din cadru, ci a fost adăugat în Photoshop. Nu se lipea pe fundalul uman, nu emana aceeași încredere, nu privea la fel de scrutător, nu avea același aer senin, dar, mai presus de toate, îi lipsea atitudinea de camaraderie voioasă a colegilor săi de partid. A trecut mai bine de o jumătate de an de atunci, prezidențiabilul Iohannis a căpătat noi aliați, pedeliștii, dar nu și acele invizibile filamente, care să-l lege strâns de tovarășii săi.

Pare să se simtă încă un penelist recent, un șef de partid făcut în grabă și un provincial cândva fericit, aruncat în Babilonul politicii.
Înscris în PNL (cu care colaborase și în 2009) în februarie 2013, dar participând ocazional la viața acestuia, chiar dacă era numărul doi la conducere, după Crin Antonescu,  dl Iohannis n-a avut suficient timp, în naveta târzie între Primăria Sibiu și sediul PNL din București, să se învețe cu oamenii și dedesubturile vieții de partid. Întrebat de contracandidatul său, Victor Ponta, cum îl cheamă pe șeful organizației PNL Argeș, dl Iohannis nu a știut, ceea ce înseamnă  fie că nu a intrat niciodată în cotact nemijlocit cu acesta, fie că a intrat, dar nu s-a ostenit să-i rețină numele. Un președinte de partid care își ia rolul în serios face însă un efort să-i cunoască pe liderii locali, dar șeful liberal pare să nu fi asimilat complet rapida sa ascensiune politică, iar, de aici, o impresie de indecizie și nesiguranță, care, de asemenea, îl face străin în film.

Cred că oricine vrea să fie președintele Românei, dar nu trăiește în București, trebuie să facă un stagiu politic neîntrerupt, de minimum doi ani, în Capitală. Este necesar să se familiarizeze cu jocurile, intrigile și gargara dâmbovițeană, să afle ale cui interese  însuflețesc instituțiile statului, cum se îngroapă și se trec pe șest legi, cum  se racolează adepți, în ce fel ajungi eroul televiziunilor, cine ce mai fură și ce mai conspiră, în fine,  lucruri care nu se pot aprofunda decât frecându-te toată ziua de inși la putere sau din vecinătatea ei. Dl Iohannis a sărit peste acest stagiu, ceea ce-l face să aibă unele lacune politice, amintiri și repere inexacte, să nu umble cu subtilități, să nu cuvânteze în ritmul potrivit, să nu poarte replicile la el, pe scurt, să pară mai puțin abil decât Victor Ponta, când poate nu iscusința i-ar lipsi, ci experiența politicii centrale. Tărăgănarea aceasta de nou venit îl singularizează în tabloul politic („jucătorul altfel”, cum se descrie) dar, în același timp, îl și însingurează pe ecran. Ea nu este rea, dacă politicianul, păstrându-și integritatea, învață să colaboreze și să stăpânească Babilonul.

Domnul Klaus Iohannis evoluează, totuși, într-o echipă, deși, uneori, nu pare conștient de aceasta. Are alături câteva milioane de oameni, care forfotesc în spațiul real și virtual, văzând în domnia-sa, la acest final tur de scrutin, ultimul bastion al democrației. Și atât de hotărâți sunt să-și apere cea mai prețioasă cucerire, încât nu se vor preda nici când nu vor mai avea candidat.