De ce iarna nu-i ca vara

Mi-i amintesc, pe ecranul televizorului alb-negru rusesc Temp 6, pe boberii Panțuru și Neagoe câștigând medalia de bronz la Grenoble în 1968. Nu-mi închipuiam că bronzul acela va ajunge mai valoros decât platina, rămânând până astăzi singura medalie câștigată de România în istoria JO de iarnă.

În locul premierului Ponta, mi-ar fi fost jenă să mă aflu în tribună, la Soci, aplaudând un lot al României îmbrăcat ca de parastas, care a venit să se bată aprig pentru un prețios loc în primii 30. Suntem, după Ungaria, a doua țară ca număr de medalii câștigate la JO de vară, dintre cele care n-au găzduit o Olimpiadă. De ce pe gheață și pe zăpadă performanța noastra e practic nulă? M-aș fi întrebat înainte de a mă duce la Soci ca să mă vadă românașii votanți de acasă cum tropăi și eu printre granzi.

Și aș fi încercat un răspuns. Sporturile de iarnă au nevoie de investiții pe termen lung, neprofitabile imediat, și de un management cu adevărat competent. Să construiești și să întreții o stațiune de ski, cu toată logistica din jurul ei, transport și hoteluri, e la fel de greu ca pusul pe roate al unei fabrici. Iar ca să faci o rețea de patinoare în România e necesar ceva mai mult decât un scandal de peste 8 milioane euro pe patinoarul Elena Udrea din Brașov.

Baza materială pentru sporturile de iarnă nu poate fi asigurată decât de un stat cu o economie sănătoasă, atât în sectorul public, cât și în cel privat. N-avem pârtii și patinoare din același motiv pentru care nu avem autostrăzi.

Zăpada nu face diferența. Dacă ești valabil economic, poți să scoți campioni de ski și din deșert.

Și mai trebuie ceva: alt soi de sportiv. În sporturile de vară, mulți dintre campionii români sunt tineri veniți din sărăcie, lipsiți de orice alt orizont; pentru ei performanța e o modalitate de a te scoate din foame înainte de a fi pasionat de sport. Mulți nu mai fac altceva decât burtă după ce încetează activitatea competițională. Unii chiar urăsc disciplina sportivă care le-a dat o pâine de mâncat.

În sportul „rece” trebuie să muncești enorm, ani în șir, cu recompense mici, ducând o viață prea puțin glorioasă în afara Olimpiadelor albe. Ca fotbalist român, poți să trăiești destul de bine dintr-un dribling și o bară-ntr-o seară, ca skifondist numai dacă ești un amator înainte de a fi profesionist, adică dacă iubești acest sport, poți să parcurgi lungul și chinuitorul drum spre vârf.

Când vom avea campioni la Olimpiada de Iarnă, cred că vom avea mai mulți și la Olimpiada de Vară. Și va fi și alt aer în această țară.

Editorial apărut în ediția ProSport din 11 februarie.