De ce nu luptă sirienii pentru țara lor

Scandalisiților, sirienii de rând nu mai au pentru ce să lupte!

Nu vor să moară pentru Bashar Al-Assad, cel care a tras împotriva propriului popor. (Idealul președintelui e să se salveze pe sine, chiar dacă mai domnește astăzi doar peste un sfert din țară). Nu vor să moară nici în oastea de strânsură a rebelilor. Cu atît mai puțin pentru autointitulatul Stat Islamic.

Apt combatanții pe care îi vedeți trecând frontierele au scăpat de armată, ascunzându-se sau mituind ofițerii din centrele de concentrare. În Levant, cu bani încă mai poți cumpăra orice: 300 de dolari un document de identitate, 1000 de dolari un drum cu taxiul până-n Liban.

Autoritățile de la Damasc au interzis bărbaților născuți între 1985 și 1991 să părăsească țara. Prinși cu prilejul tot mai deselor controale, mii de oameni au fost aruncați în închisorile lui Al-Assad pentru nesupunere civică (peste 6.000 doar anul trecut).

De la 300.000 de soldați în 2011, armata siriană a ajuns, inclusiv din cauza dezertărilor, la aproximativ 125.000, sprijiniți de aproximativ 100.000 de luptători Hezballah, irakieni instruiți de iranieni, mercenari șiiți din Yemen.

E greu să urmărești pe hartă ostilitățile din Siria, darmite la fața locului: rușii au adus întăriri (logistică plus personal) și luptă alături de Bashar al-Assad împotriva Statului Islamic, americanii și aliații lor luptă împotriva Statului Islamic și alături de cei care luptă împotriva lui Bashar Al-Assad, turcii – împotriva kurzilor din milițiile PKK…