Divorțul pițipoancei naționale de pițiponcul ratat
Conducătorii de astăzi și-au ocupat în sală ori pe scenă locurile rezervate. Dar Băse n-a dat mâna cu Victor Viorel, Călin nu l-a pomenit pe Iliescu, Crin l-a ignorat pe Călin și Victor Viorel nu l-a băgat în seamă pe Băse. Această dramoletă politică, completată cu priviri piezișe, zâmbete superioare și replici răutăcioase îmi aduce aminte de vremurile când Iliescu îl privea de sus pe Constantinescu, Băsescu îl demola pe Ciorbea, Constantinescu, pe Radu Vasile și Ciorbea îi ura pe toți, neîmpăcat.
Nimic nou, cu alte cuvinte, aceeași țâfnă, aroganță, atitudine batjocoritoare, etalare a mușchilor, lovitură sub centură. Primii oameni în stat par incapabili să păstreze unii cu alții relații civilizate, plăcându-le, în schimb, să-și exhibe sentimentele, încât să-i fie clar și ultimului prost cine pe cine urăște, detestă și de ce.
În cele din urmă, publicul asimilează evenimentele și personajele politice acelora de cancan, un divorț politic, ca acela al PNL de PSD, ajungând să semene cu divorțul pițipoancei naționale de pițiponcul ratat. Prin pacticarea acestui exhibiționism sentimental, oamenii politici se supun de bunăvoie tabloidizării și aruncă însăși politica în derizoriu, aceasta devenind, fatalmente, măruntă. Cu o asemenea clasă politică pare un miracol că am intrat în NATO și UE. Este ca și cum un val uriaș, venit de nu se știe unde ne-ar fi ridicat, purtându-ne anevoie, acolo unde ne doream, dar, singuri, nu puteam ajunge. Și doar valul a făcut ca, bătând la cele două uși, politicienii români să uite de simțămintele care-i măcinau și să împărtășească același ideal politic.
Într-un moment de introspecție „O lacrimă în fața oglinzii”, ca acela pe care l-a jucat magistral în campania din 2004, președintele Traian Băsescu spunea, astăzi, uitându-se în sală: „Dacă, la zece ani de la aderarea la NATO, nu toți românii trăiesc mai bine este din cauza noastră”. Într-adevăr, marii responsabli erau acolo, în frunte cu domnia sa, unii dintre ei socotind că-și merită locul în istorie, cu conștiința pe deplin împăcată. Oare ce au simțit românii văzând trei președinți și patru premieri mult înjurați de-a lungul timpului, adunați la un loc, mândrindu-se cu aderarea la NATO? Poate că, de atâta melodramă politică, poporul, aviz conducătorilor, nu mai simte nimic.