Doliul național săptămânal

Publicat: 30 06. 2013, 16:19
Actualizat: 23 05. 2015, 20:28

Ți-ai condus persoana iubită la autocar și ți-ai văzut apoi de treabă relaxat, cu gândul că ea vede lucruri frumoase și că o să se bucure de vacanță. Câteva ore mai târziu, ești lovit de realitate – nu știi încă dacă a murit sau nu, pentru că iureșul nebun de la știri conține prea multe adjective și prea puțină informație. Dai telefon disperat, nu-ți răspunde nimeni la capătul celălalt. Plângi, apoi te liniștești, apoi o iei de la capăt cu telefoanele și nu mai știi cu câte mâini să apeși pe telecomandă, sau pe cine să mai suni, poate vei primi totuși vestea că e în viață, că e bine, că…

Dar nu, nu e bine. Și nici nu se mai întoarce vreodată. Iar doliul național ordonat de autorități te ajută prea puțin, la fel cum prea puțin te ajută stabilirea vinovaților și toate discuțiile în contradictoriu care urmează. Curând, știrile vor fi altele, preocupările vor fi altele, timpul își va spune cuvântul, dar golul rămas va fi acolo pentru totdeauna.

Din păcate, cele de mai sus nu au fost trăite doar de rudele celor dispăruți în urmă cu câteva zile în tragedia din Muntenegru. Cele de mai sus au fost trăite, cu alte detalii, desigur, de mii de familii de români anul trecut. Și sunt și vor mai fi trăite de mii de familii de români și anul ăsta, și anul viitor și mulți ani de acum încolo.

Pentru că la noi în țară mor în accidente rutiere, în medie, două autocare de români pe săptămână.  41 de români pleacă prematur dintre noi, în medie, în fiecare săptămână, în cele mai oribile moduri cu putință. Alți 170 de români sunt răniți grav în medie, în fiecare săptămână, în accidente rutiere. Majoritatea rămân cu sechele care îi vor marca pe viață – de la infirmități fizice (oase rupte, organe interne distruse, desfigurări), la infirmități psihice (unii ajung să se sinucidă ulterior). Adăugați la asta costurile uriașe pe care le presupune recuperarea unei persoane cu multiple fracturi sau care trebuie să reînvețe să meargă, să respire, să trăiască, greutatea pe care o aruncă asupra familiei acesteia și ajungeți să vedeți doar o parte a problemei reale pe care o avem, în fiecare săptămână, chiar aici, în România.

Pentru cei 41 de români care mor zdrobiți de mașini în fiecare săptămână nu se ține doliu național, pentru că deja ne-am obișnuit cu știrile pline de morți și de răniți pe șoselele României. Ne bem cafeaua, facem o cruce în cerul gurii dacă suntem credincioși sau suspinăm scurt dacă nu suntem, și ne vedem apoi de treabă. Ne urcăm apoi în mașinile noastre și ne aruncăm pe șosele, grăbiți să ajungem repede, repede, făcându-ne loc prin marea de proști și de incapabili cu care suntem nevoiți să împărțim șoseaua.

„Dar dumneavoastră de ce nu stați pe scaun?” – se pare că a întrebat-o șoferul autocarului pe o doamnă care îl rugase să meargă mai încet, cu câteva secunde înainte de a sări în prăpastie.

Oricât îl vom blama, și noi facem la fel, căci și noi gândim la fel. „Dar pe mine de ce mă opriți că merg cu 71 de km/h în sat în loc de 50, nu-l vedeți pe ăla care a trecut cu 90?!”. „Dar pe mine de ce mă amendați că depășesc peste linie continuă, iar pe ăsta cu rabla lui care merge cu 40km/h nu-l căutați de ITP?”. „Dar pe mine de ce…?” Și da, a fost un inconștient criminal că a mers așa cu autobuzul, dar noi ce scuze avem când mergem așa cu automobilul nostru?

Citiți vă rog din nou aceste numere și încercați să le înțelegeți: nu 10, nu 20, ci 41 de români vor muri săptămâna viitoare în accidente rutiere. Uneori mai puțini, alteori mai mulți. Între 150 și 200 se vor chinui la spital luni în șir – pe ei și pe familiile lor. Până la sfârșitul anului, peste 2000 de români vor fi murit în accidente rutiere, iar alți 9000 vor fi fost răniți grav. Alții, cei care sunt vinovați de aceste accidente, vor trăi ani în șir cu un sentiment de vinovăție care nu va rezolva nimic – nu va aduce pe nimeni înapoi. Normal, vor fi destui care să nu simtă nimic – în definitiv „de ce era copilul în mijlocul drumului” și „m-am întors doar să vorbesc un pic cu copiii mei” – și alte scuze, legate în general de starea proastă a drumului. Contează prea puțin, atât timp cât acești oameni vor conduce în continuare pe șosele.

Data viitoare când ne vom mai găsi scuze pentru că noi înșine încălcăm legea (de câte ori ați mers cu 80 într-o zonă de 50?), să ne amintim că, fix aici în România, noi înșine suntem problema. Nu respectăm legea, nu respectăm ceilalți participanți la trafic, nu știm de multe ori să conducem sau ce trebuie să facem în situații limită și în general ne comportăm ca niște descreierați pe șosele, cu consecința că la noi în țară mor din accidente rutiere, în medie, aproape de două ori mai mulți oameni decât în Europa.

Însă nu doar noi suntem problema. Căci ne civilizăm brusc, imediat cum trecem granița în țări în care știm că Poliția nu glumește și nici nu iartă. Iar aici e cheia tuturor relelor de la noi de pe șosele: aplicarea consecventă a legii. Numai aceasta duce la respectarea ei – chiar de către aceiași români care la ei în țară sunt zmei. Căci Poliția de la noi iartă prea des și noi ne lamentăm la fel de des când nu o face.

Dacă Poliția Rutieră și-ar face într-adevăr treaba în România, dacă ar amenda fiecare încălcare a legii, dacă ar fi drastică atât cu umilii cetățeni cât și cu șmecherii, dacă ar gândi măcar să ajute traficul, nu să-l gâtuie, atunci altfel ar sta lucrurile în România. Așa cum mergem cu 30 km/h în satele germane, de frica amenzilor, până ne intră în reflex, tot așa am merge și prin România.

Am mai scris pe această temă, iar răspunsul cititorilor a fost să-mi văd de treabă, căci starea drumurilor e cea care ne omoară. Da, la fel a fost și în Muntenegru, desigur.

Infrastructura proastă e doar o altă scuză. E același aruncat al vinei către alții – „dar dumneata de ce nu stai jos?” Treaba e că ne-am obișnuit așa, iar asta se vede inclusiv în zonele unde infrastructura este bună – avem fix același comportament, nu se schimbă nimic.

În lipsa aplicării drastice a legii aici, la noi în țară, și în lipsa unei schimbări de mentalitate, care să ne facă să arătăm respect față de viața noastră și a celorlalți de pe șosele, cu excepțiile tragice ale unor astfel de accidente întâmplate în afara țării, vom rămâne așadar să ținem fiecare câte un doliu național, pentru cele două autocare cu români care pleacă zdrobiți de fiare dintre noi în fiecare săptămână.

Sau, poate, ne dăm seama că e timpul să schimbăm ceva. La noi înșine.

Cum ar fi să ne imaginăm zilnic că de fapt conducem prin Franța sau Germania?

Adrian Mihălțianu este redactor-șef al revistei Promotor